Căminele de bătrâni de pe feudele țărișoarei: bătrânii sunt ținta abuzului si discriminării! Cine spune altceva, MINTE!

Citate similare cu Bătrânii noştri mor săraci, /În...

bătrânii sunt ținta abuzului si discriminării! Cine spune altceva, MINTE!

La conducerea așezămintelor sociale se tot perindă și trântesc numiți politic, tot soiul de  „specialiști” în.. mai nimic. Evident, cu toții promit.. diverse, toți mimează grija și empatia, toți fac și dreg și „vopsesc gardul să nu se vadă leopardul”. Pentru toți, bieții bătrâni sunt doar: cifre, statistică, numere de dosare, procente. Nimeni nu-i tratează ca fiind suflete!

Nu există continuitate managerială, nu există echipe multidisciplinare funcționale, nu există profesioniști ci doar „dive specialiste-n… diverse”, nu există decât firave semințe de bine ce se căznesc să încolțească printre prea multe buruieni cu rădăcini adânci, bine înfipte.. Există preocupare pentru cât mai multă maculatură, pentru cum să „dăm bine”, pentru imagine. Cosmetizarea..

Directorii se schimbă, urmează abordarile selective așa zis managementul ce se vrea pe sticlă ori în eter și/sau online, numai defectuos, ba. În fapt, asistăm la plătitul polițelor între ogrăzile politichiei mioritice, răfuieli între clanuri și căpușe, poleieli și mascarade de tot hazul de n-ar fi de plâns! Evident, una ca dumneamea concluzionează brutal de direct:  MAMA LOR, LA TOȚI!!!

Cei care TAC, devin COMPLICI!!

Actuala conducere a feudelor țărișoarei…. ipocriți, mitomani, mimează grija față de semeni, consimt și colaborează cu tartorii din eșaloanele inferioare la mușamalizarea cazurilor la limita penalului, tolerează-n peisaj mediocritățile istețe cu probleme morale și penale, consimt la îndepărtarea „problemei”( vârstnicii sunt maziliți, internați cu forța, supuși hărțuirilor șicanelor și umilințelor de tot felul.. )! Au însă disponibilitate, timp și empatie pentru turturelele ce-și flutură hormonii pe genele false… Coloană vertebrală NU au, obiectivitate, competență, IOC, frică de Dumnezeu, nici atât! Iștia-s „modele” pentru copiii lor, care copii posibil să-i trateze pe ei, când or ajunge la bătrânețe, cum ei pe sărmanii vârstnici instituționalizați!  „fiecare va fi judecat cu aceeași măsură pe care a folosit‑o față de aproapele său „(Mat. 7, 1‑5)

Vă mai aduceți aminte?

„In Romania, viata la azil inseamna umilinta,scandaluri si tratament sub limita decentei. In caminele putine simizere, batranii se multumesc cu ce primesc, chiar daca astainseamna furt, rele tratamente si un noian de refuzuri.”

Ce și cât s-a schimbat de atunci?! Păi constatăm încă și încă și.. încă….. Sistemu-i putred și cvasipolitizat și populat majoritar de ploșnițe, clanuri și căpușe, trepăduși și jagardele!

Din start fac precizarea că NU generalizez sub nicio formă, am întâlnit ȘI oameni, oameni frumoși, dedicați, dăruitori, oameni ce-și nu doar achită sarcinile de servici ci , sunt empatici, Oameni și NU despre aceștia aduc vorbire, mai jos! Pentru aceia, tot respectul!!

din păcate… la polul opus..

lipsuri, umilințe, jigniri, abuzuri de absolut toate formele – vârstnici tratați în ultimul hal de imbecili ce nu au absolut nicio chemare pentru sistemul de asistență socială, bătrâni jecmăniți, jafuri în instituții publice de… îngrijire și ocrotire…

– bătrânii sunt sedaţi ca să nu deranjeze – ați auzit de haloperidol procurat pe căi obscure.. se practică, nu se recunoaște, extrem de greu spre imposibil de dovedit și niciun interes pentru lumină, mușamalizare și ascunderea mizeriei sub preș.. psihotrope cu și, din păcate, fără prescripție medicală, se procură și administrează “la nevoie”.. numeroase controale făcute de-a lungul anilor la căminele pentru vârstnici din țară, au constatat urmare a verificărilor, cercetărilor, că e o practică uzuală..

– cei țintuiți la pat de suferințe au spatele brăzdat de răni, vânătăi, escare.. poate și lipsa aparaturii care să ajute la ridicare/deplasare/întoarcere de pe o parte pe cealaltă.. dar oare să fie doar atât..

– degradare fizică , scădere-n greutate, morți vii, iertată-mi fie duritatea expresiei – hrana săracă-n proteine, să rămână lături pentru porcii și potăile din ce în ce mai multora, nu-i așa.. Se face aprovizionare, se eliberează cantități mai mult decât suficiente din magazii, totuși, rămân lături să hrănești cirezi, herghelii, turme… oare de ce, absolut întâmplător?!

– bătrânii sunt poveri și obiecte și mai grav, devin vânat pentru ambițiile și fițele unor curvuștine parvenite ce se erijează-n mari specialiste: amenințări, bătaie, jandarmii pe secții, coridoare și-n dormitoare, oricine mișcă-n front e lesne anihilat și aceasta cu larga colaborare a „vedetelor” aflate vremelnic la conducere;

– joaca de-a.. gradele de dependență și eticheta demență senilă ajută „binevoitorii” pe cei ce doar pozează-n ceea ce nu sunt, să-și rotunjească veniturile cu beneficii mai ales materiale ori să-și ascundă lipsa totală de preocupare pentru vârstnici, că vorba românului, „timpul trece, leafa merge..” și merge și-așa..

– socializarea cu vârstnicii lasă de dorit, e de doar fațadă ori de nevoie și-atunci forțată de vreo prezență inoportună-n peisaj; se țipă, se-njură, amenințarea e literă de lege; rămâi mut că ești la cheremul tartorilor după ce străinii pleacă, n-ai de ales – aceasta e gravitatea, că ești obligat să înduri, tu, vârstnic, puterea celui de care depinzi!!

– o totală lipsă de preocupare pentru hidratarea bătrânilor, mai ales în zilele de caniculă cu temperaturi extreme, indolenții îți aruncă pe tavă existența unor dozatoare pe ici pe colo, supliment de apă minerală conform legislației, ioc, răcoritoare naturale, așișderea, ioc,  veselă imaculată – basm, ventilație corespunzătoare – povești – lasă-i dracului, îs bătrâni, friguroși..; sa-i tinem deshidratati, nu cheltuim energie, timp cu… schimbarea pampersilor, nu-i asa…

– planuri de intervenție elaborate la termen și revizuite periodic, implicare directă, dăruire, contact direct cu beneficiarii de servicii sociale, mămicuța ei asistență socială ajunsă în colaps, că de unde nu-i și de prea multe doar dive-n peisaj, ce nădejde să mai și ai.. H. Goldstein apreciază că obiectivul central al oricărui serviciu social este cunoașterea, învățarea socială, proces care se realizează pe baza unei relații directe între „client” și asistentul social… – care asistent social îți spune verde-n ochi că nu are empatie, că s-a nimerit să presteze prin zonă, că n-are timp, că… Ce-I drept, personal calificat și conform organigramei, numeric, nu există. Bube însă… dive, muica… prostovani care pun botul la „explicatiile” lor „argumentele” cu care-si justifica si incompetenta si lipsa chefului de implicare/munca… feeereasca, Dumnezeu ce-a ajuns asistenta sociala!!

– bătrânii sunt implicați și folosiți cu nerușinare, ilegal și imoral în ciocnirile dintre „bande”, în războaiele divelor ce populează așa zis așezămintele sociale, iar ei, sărmanii, la fel cum copiii și tinerii instituționalizați, se poziționează mereu de partea celui mai puternic, celui de care depind zilnic – cum să-i și condamni, ai fi la fel ca cei blamați  pe bună dreptate;

– pupilele baștanilor la butoane devin șefele șefilor, orice decizie le aparține și e mereu și întotdeauna cum vor cei doi neuroni posedați de lolele-n călduri – și mai avem așteptări la eficientizarea muncii, la rezultate, la atmosferă de calm, echilibru, la creșterea speranței de viață, la îmbunătățirea nivelului de trai, la scăderea numărului de decedați/lună/an, la respectarea standardelor  minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice.. ??!!! Păi hormonul bate neuronul și de unde, nu-I, vrei rezultate? Doar șefa șefului contează! Restul, detalii! D-alea, nesemnificative..

– te lovești mereu de trâmbițata lipsă acută a fondurilor când vine vorba de investiții majore, te lovești de nu se poate, există plângeri penale, până nu se soluționează nu se poate mișca – cam așa și este, dar, lucrurile stagnează, paragina își arată rânjetul prin toate colțurile iar horror autoritățile de absolut toate coloraturile penajului, aruncă mingea dintr-o curte-n alta..; pe de altă parte, demersuri suficiente și ferme în recuperarea prejudiciilor, spre deloc, firave, atât cât să fie ceva, Dumnezeu cu mila..

– modernizarea, reabilitarea, utilarea, individualizarea  saloanelor, dormitoarelor vârstnicilor?!! Nu există așa ceva!  Încăperi prietenoase… Are șefa șefului vaste saloane, aista e prioritate, să aibă-n vastele-I saloane baie proprie, oglindă proprie, vestiar perso, spațiu de primire/primenire și animat ce-o pica.. spațiu pentru selfie ori poze de grup pentru prostit proștii, să dea bine, să arătăm contrariul a ce suntem, nu-I așa.. Parvenitismul țăranului mediocru a devenit virtute și fală! Mno, la cât timp petrece șăfu-n vastele saloane ale șefei sale, era musai, deh..

– deprofesionalizarea personalului, lipsa personalului dedicat și a specialiștilor (psihologi, asistenţi sociali, erogoterapeuţi, asistenţi medicali/medici nutriţionişti/ specialişti în nutriţie şi dietă, stomatologi, terapeuți ), nefuncționalitatea echipei multidisciplinare formată din „profesioniști”, lipsa de respect și înțelegere, empatie față de vârstnic și suferințele cu care se confruntă, insuficientă calificare a personalului, sunt nu doar constatări ci semnale de alarmă!

– folosirea abuzivă a intervenției opresive, exces de zel, prostie crasă și necunoaștere a procedurilor, ceea ce e extrem de grav, în a gestiona o situație de urgență, o stare conflictuală, apelând repetat și cu insistență la structurile de forță, angrenând jandarmeria în … războaiele cu bătrânii instituționalizați și plătitori de contribuție, provocarea permanentă a vârstnicilor și asmuțirea lor unul împotriva celuilalt și toate acestea sub privirea blajină a Don Juan-ului căruia ai reușit cu farmecele-ți arhicunoscute să-I știrbești definitiv autoritatea e ilegală, imorală și acușica cu iz penal dacă se trece la next level.. când va să vină vremea, dovezile vor vorbi! *efectivele jandarmeriei, ( înarmați! ) nu au ce căuta pe coridoarele și în dormitoarele vârstnicilor din vreo instituție de ocrotire și îngrijire!! ** cu atât mai puțin să-și piardă timpul/în timpul serviciului, prin parcări,  la ședințe foto cu șefa șefului care răcnea că e o… urgență!!!

– Parteneriatul public – privat și oportunitățile de finanțare a serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice: interes ZERO! De unde eventuale și de dorit sponsorizări? IOC! Finanțarea insuficientă duce la degradare accentuată, dar când te lovești și de management defectuos, lipsă crasă de preocupare, indolență și impertinență, te ferească Tatăl de tupeul jegos al parșivilor incapabili de altceva decât de îmbogățire a familionului/nemoșagului de-acum deprins să sugă și de la țâța bugetului de stat, că dacă-I mere…

– NU s-a pus în practică niciun demers în ce privește stabilirea discernământului persoanelor vârstnice instituționalizate, există însă tot soiul de decizii în ce privește gestionarea celor 40% cuveniți lor, din pensia lor, bănuții lor, bănuți de care nu au parte.. Că cică-s dilii, dar făr de țidulă parafată care să ateste și fără responsabil de caz care să gestioneze pentru cei făr de aparținători, bunurile, bănuții…

Cin să verifice? Cin să stopeze? Cui pasă cu adevărat? Nimănui.

Organele de control vin și pleacă. Lasă niște măsuri.  Timpul trece… Uitarea se așterne. Dispar urme, documente, se închid răni. Adevărat, rămân cicatricile de neșters, dar… rămân și afonii pe jilțuri, rămân cei la care am făcut referire mai sus, „specialiștii” în mai nimic și rămân curvuștinile ce încălzesc așternuturile „potenților” vremii, să impună legea fărădelegii. AJPIS-urile de pe feude evită/ocolesc cu insistență și suspect de ferm, orice control/verificare pe compartimentele de specialitate – la ordin politic, la mica înțelegere, din nepăsare, ca să nu deranjeze zulufii cuiva anume, să nu stârnească vreun cuib de viespii?! Nu e bine! Ba, dimpotrivă, spune atât de multe și atât de limpede.. Tristă realitate, tristă, amară și oglindă a vremurilor cărora ne căznim să supraviețuim. Implicarea AJPIS-urilor exista, franele se pun din alta parte!!!

Există câteva, extrem de puține voci, care strigă câte ceva despre riscurile la care se expun bătrâni internaţi în cămine nelicenţiate,dar, aceleași riscuri sunt/există și în cadrul instituțiilor licentiate, despre care se adduce vorbire foarte puțin, spre deloc:

  • riscul de neglijare şi abuz, inclusiv de încălcare gravă a drepturilor sau de punere în pericol a siguranţei personale. 
  • de a nu li se acorda bătrânilor serviciile sociale adecvate nevoilor lor, pe baza unor planuri de îngrijire şi asistenţă care să fie elaborate în urma unei evaluări complexe şi revizuite permanent;
  • de a nu fi implementate adecvat măsurile de recuperare/reabilitare funcţională (psihică şi/sau fizică), de integrare/reintegrare socială, cuprinse într-un plan individualizat de servicii;
  • de a nu beneficia de sprijin profesionist pentru identificarea unor soluţii alternative de îngrijire la domiciliu sau în comunitate;

Următoarele tipuri de abuz ar putea corespunde cel mai bine realităţii, inclusiv celei din România, din păcate ignorate. Astfel:

– abuzul moral, caracterizat prin nerespectarea demnităţii persoanei vârstnice, marginalizare şi excludere socială, ignorarea drepturilor şi libertăţilor sale, discriminare pe motiv de vârstă; de altfel, abuzul moral se regăseşte în toate celelalte tipuri de abuzuri;

– neglijenţa (abuz disimulat) ca abuz în familie, la domiciliu, dar şi în cadrul instituționalizat (cămin de bătrâni sau centru de recuperare) este un abuz disimulat, greu evidenţiabil, ignorat în dimensiunile sale reale şi cu grave repercursiuni asupra existenţei vârstnicului. Abuzul prin neglijenţă poate fi: involuntar (vârstnicul poate fi lăsat singur, izolat, uitat fără ajutor); intenţionat (vârstnicul este privat, cu intenţie, de alimentaţie, hidratare, îngrijire, igienă corporală şi de spaţiul de locuit);

 – abuzul comportamental (psihologic) este un tip de abuz frecvent întâlnit, el măcinând lent rezistenţa (şi aşa slabă) a vârstnicului, îl intimidează determinându-l să se lase dominat în interesul abuzatorului. Abuzul psihologic este ca o distrugere lentă fără urme şi se manifestă sub forma lipsei de răbdare în a-l asculta pe bătrân, intoleranţa faţă de notele negative proprii procesului de îmbătrânire, lipsa comunicării, injuriile, violenţele verbale, teroarea psihologică;

 – abuzul fizic (violenţa), devine din ce în ce mai frecvent şi apare sub forme variate, de la îmbrânciri, loviri, bătăi, până la crime. Este frecvent în sânul familiei, abuzatorii fiind rudele apropiate (copii, ginerii, nurorile), urmate de celelalte rude mai îndepărtate şi persoane din afara familiei;

– abuzul sexual este din ce în ce mai frecvent în cazul persoanelor de sex feminin vârstnice, supuse violului de către barbaţii tineri sau adulţi, cu tulburări de comportament sexual, complexaţi, perverşi, în asociere cu infracţiunea de tâlhărie;

– abuzul financiar, denumit şi deturnarea bunurilor persoanelor vârstnice, întrucât vârstnicii sunt consideraţi ţinte uşoare pentru infractori, în raport cu posibilităţile reduse de a se apăra, atât fizic cât şi privind posibilităţile de a sesiza intenţiile ascunse ale abuzatorului, falsificarea unor acte, reţinerea pensiei sub pretextul efectuării cumpărăturilor etc.

– abuzul de instituţionalizare, adică internarea într-un cămin pentru persoane vârstnice sau centru de recuperare, împotriva voinţei vârstnicului, chiar dacă există condiţii de a rămâne în familie, la domiciliul său.

Factorii de risc ai abuzului în instituțiile de bătrâni

Printre cei care pot abuza o persoană vârstnică este și instituția de îngrijire a persoanei vârstnice care, în acest context, are același statut ca și îngrijitorul individual în ceea ce privește încrederea cu care este învestită, responsabilitatea și încadrarea în definiția abuzului, cu deosebirea că aici variabilele luate în calcul sunt cele ambientale, de management și de profesionism ale personalului instituției ca întreg și nu numai un îngrijitor anume. Un număr de variabile ambientale ale instituțiilor de îngrijire a persoanei vârstnice au fost luate în considerare ca factori de risc pentru abuz și neglijare a persoanei vârstnice. După Loue (2001), aceste variabile care pot conduce la abuz sunt:

  • standardizarea procedurilor conform unei persoane etalon, ceea ce face greoaie personalizarea îngrijirii după necesitățile fiecărui rezident;
    •  tendința de a trata persoanele vârstnice din instituție ca o populație omogenă, ceea ce duce la imposibilitatea de a identifica particularitățile fiecărui caz în parte;
    •  formularea de standarde de îngrijire rigide care ignoră satisfacția subiectului față de îngrijirea acordată;
    • ―cultură a instituției‖ care prevalează asupra intereselor subiectului;
    • tipizarea canalelor de comunicare care barează comunicarea informală cu subiectul;
    • predominanța abordării custodiale al îngrijirii și transformarea subiectului într-un receptor pasiv al îngrijirii;
    • izolarea instituției de comunitatea în care este plasată.
    •  

Alți factori de risc sunt dați de faptul că acest tip de instituții funcționează pe baze financiare și relația cu persoana vârstnică este construită în jurul capacității acesteia de a plăti îngrijirile oferite. Pe de altă parte, personalul din aceste instituții nu este remunerat corespunzător, ceea ce conduce la lipsa cronică de personal înalt calificat. La toate acestea se mai adaugă lipsa de instruire și supervizare a personalului, lipsa de proceduri adecvate care să evite contenția persoanelor vârstnice agitate, tendința personalului de a căuta revanșa față de persoanele vârstnice agitate sau turbulente, lipsa unui cod de conduită care să evite abuzul și a unui cod etic care să ducă la respectarea teritoriilor și limitelor dintre îngrijitori și îngrijiți (McDonald, 2011). În ciuda imaginii populare că abuzul în aceste instituții este dat de suprasolicitarea și epuizarea personalului de îngrijire, studii riguroase nu au constatat nici o corelație între nivelul abuzului și aglomerarea sarcinilor de serviciu a personalului (Wolf, 2000).

Nu trebuie ignorată nici tendința de împiedicare permanentă a persoanelor vârstnice de a raporta abuzul atât în interiorul instituției cât și în afara ei și de a-i considera pe cei care își caută drepturile ca persoane turbulente în contextul deteriorării cognitive și a ideației paranoide datorate vârstei înaintate.

Cel mai des, abuzul față de persoanele vârstnice se petrece în instituțiile de îngrijiri pe termen lung, cu 53% din cazuri, față de spitale cu 13% sau adăposturi pentru bătrâni cu 5%. Dintre profesiile cel mai des implicate sunt: îngrijitorii direcți, cu 49%, surorile cu 11%, asistenții sociali, cu 5%, doctorii de spital, cu 3% și medicii de medicină generală, cu 3% (Action on Elder Abuse, 2004).

Studii calitative recente au adăugat și factori protectivi în ecuația abuzului incluzând aici factorii de personalitate, familia suportivă și legăturile sociale (Brozowski și Hall, 2003). Acești factori protectivi acționează prin contrabalansarea greutății factorilor de risc sau chiar prin alterarea prezenței acestora și astfel descresc probabilitatea ca un abuz să se petreacă (Bonnie și Wallace, 2003). Există critici care spun că studiile din acest domeniu s-au canalizat asupra problemei definiției, a considerentelor metodologice și au ignorat realitatea dură a vieții persoanelor vârstnice (Erlingson, 2007). Vocea acestora s-a auzit foarte puțin prin aceste studii și e rolul profesioniștilor să se facă cunoscute pentru a arăta cum persoanele vârstnice se constituie într-un grup social oprimat prin includerea lor într-un sistem de dominare și subordonare unde indivizii sunt categorisiți în funcție de variabile lipsite de etică. Oprimarea socială a bătrânilor promovează o balanță de putere în defavoarea lor și permanentizează abuzul. Astfel, Walsh și colab. (2011) conduc un ―focus group cu scopul de a analiza modurile prin care societatea privește persoanele vârstnice și identifică câteva din temele oprimării acestora:

  • ageismul, persoanele vârstnice fiind tratate ―ca un copil, ca un ―incompetent,
    • ca ―ceva de aruncat la gunoi‖ ―o țintă ușoară sau ―mai puțin uman;
    •  sexismul, ceea ce explică de ce femeile bătrâne sunt mai frecvent abuzate, ele fiind privite ca ―sex slab sau ―fără apărare;
    •  dizabilitatea, persoanele vârstnice fiind privite ca lipsite de apărare din cauza slăbiciunii fizice și mentale;
    • clasism, persoanele vârstnice fiind asociate cu sărăcia, lipsa de mijloace, limitarea autonomiei, ceea ce îi face ―sărace și abuzate.

Participanții la acest ―Focus grup au furnizat nenumărate modalități prin care forme variate de opresiune sunt întrețesute unele cu altele la nivel micro- și macro-social și tendința lor de a se perpetua în cultura actuală.

“Potrivit unei analize privind abuzurile și neglijențele față de cei care locuiesc în cămine și centre de îngrijire a persoanelor vârstnice, un procent de 70 % din personalul de îngrijire chestionat a recunoscut că a comis acte violente sau acte care pot fi considerate îndoielnice, că nu a fost sancționat, atunci când o acțiune era necesară sau că a asistat la astfel de acțiuni sau inacțiuni. În practică, perceperea relelor tratamente se dovedește adesea a fi foarte dificilă. Printre cauzele principale pentru care relele tratamente nu sunt identificate se numără: pudoarea victimelor; dependența de asistență, îngrijire și sprijin din partea celor care aplică relele tratamente și frica de răzbunare ulterioară și de o înrăutățire a situației; incapacitatea fizică de a relata despre relele tratamente îndurate, din cauza bolii, îndeosebi în cazul atrofierii celulelor creierului, incertitudinile legate de bănuiala că au fost aplicate rele tratamente. În prezent, numai o mică parte din persoanele vârstnice dependente sunt îngrijite în centre instituționale, însă se preconizează creșterea numărului de persoane asistate în căminele pentru persoanele vârstnice, îndeosebi din rândurile persoanelor foarte vârstnice. Totodată, se constată o tendință de abandonare a îngrijirii la domiciliu și de utilizare a îngrijirii în centre rezidenţiale sau prin intermediul serviciilor de îngrijire în ambulatoriu.

În marea majoritate a centrelor de îngrijire nu se ajunge la rele tratamente. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru centrele recunoscute și controlate periodic, care respectă cu strictețe dispozițiile privind asistarea persoanelor vârstnice. Cu toate acestea, unele centre de îngrijire au o reputație proastă. Analizele periodice privind relele tratamente din centrele de îngrijire sunt puține, însă unele verificări, efectuate de serviciile medicale ale furnizorilor de asigurări de sănătate, au arătat că relele tratamente ale vârstnicilor nu sunt cazuri izolate. S-a constatat deteriorări ale stării de sănătate cauzate de proasta îngrijire și lipsuri în serviciile de îngrijire, de exemplu la administrarea de alimente și surse de hidratare, prescrierea de medicamente psihotrope într-un dozaj prea mare, deficiențe în raport cu medicamentele uzuale şi măsurile de împiedicare a mișcării libere a asistaţilor. În centrele de îngrijire se întâlneşte adeseori neglijența și indiferența, în locul unei atitudini orientate către persoana aflată în îngrijire. Orarele rigide sunt împotriva autodeterminării și independenței asistaţilor. Noțiunea de ―îngrijire‖ este înțeleasă în sens larg și merge de la ajutor și sprijin în gospodărie până la terapie intensivă (staționară). Un risc deosebit prezintă persoanele vârstnice dependente de îngrijire şi /sau izolate sau aflate în centre de recuperare. Din acest motiv, situația acestora, pericolele specifice și posibilitățile de prevenire și intervenție constituie o problemă specială. Relele tratamente aplicate persoanelor vârstnice aflate în îngrijire sunt înțelese ca o problemă specifică gerontologiei și nu cuprind numai relele tratamente corporale aplicate persoanelor care necesită îngrijire, ci și toate acțiunile și inacțiunile care au efecte negative grave asupra situației de viață și a confortului persoanelor vârstnice.”

Sursa: Violenta asupra persoanelor varstnice

Revin la chestiuni arzatoare, ca-s satula de circoteci inutile, neproductive si doar cu miza… plata politelor si razbunari intre clanuri: asadar, cate ceva despre stabilirea discernamantului si implementarea standardelor minime de calitate pe NU doar hartie/decizii/dispozitii etc

 A devenit destul de frecvent un tip de „sindrom al domnului Lăzărescu”, prin care pacienții lipsiți de capacitate psihică sunt „plimbați” între domiciliu (respectiv autorități locale), diferitele zone ale sistemului medical (în general, sistem de urgențe sau psihiatrie) și sistemul social. Lipsa asumării la nivel macroinstituțional a unei cooperări pentru respectarea drepturilor acestor pacienți duce la costuri crescute și la o calitate a îngrijirii îndoielnică, remarcată cu prisosință în cadrul evaluărilor, inclusiv internaționale, a situației acestor pacienți. În lipsa unui sistem medico-social și comunitar dezvoltat, care să își asume coordonarea îngrijirilor, soarta pacienților lipsiți de capacitate psihică este de multe ori aceea de „domn Lăzărescu”, pierdut printre sisteme. 

La Admiterea în căminul pentru persoane vârstnice ar fi de dorit sa se impuna ca la momentul internarii sa existe la dosarul varstnicului:

  • Adeverinţa eliberată de INML cu privire la capacitatea de discernământ a persoanei în cauza în situaţia în care echipa pluridisciplinară care efectuează evaluarea socio – medicală are indoieli cu privire la starea de sănătate mintală a persoanei care solicită internarea. În cazul în care se declară că persoana nu are discernământ, internarea se va face numai dupa punerea sub interdicţie, dacă are familie sau intreţinători legali, sau cu acordul autorităţii tutelare în cazul persoanelor singure; dacă este pus sub interdicţie nu e cazul;

Din pacate, in prezent, chiar dupa intrarea in vigoare a noului Cod civil al Romaniei, asistam la permanentizarea unei cutume, materializate prin solicitarea unui act formal emis de catre Directiile Generare de Asistenta Sociala si Protectie a Drepturilor Copilului, care nu contribuie cu nimic la imbunatatirea actului de justitie si care a devenit inutil instantelor de judecata, prin modul deficitar si neprofesionist in care este realizat, obstructionand accesul justitiabililor la servicii psihologice si de asistenta sociala de calitate!!!

Accesul profesionistilor psihologi si asistenti sociali in procedurile judiciare ar putea contribui la securizarea actului de justitie prin opiniile de specialitate si motivatiile stiintifice aduse, necesare instantelor de judecata pentru fundamentarea hotararilor pronuntate.

Avand in vedere reglementarea distincta a activitatilor psihologice si a activitatilor de asistenta sociala, respectiv prin dispozitiile Legii nr. 213/2004, pentru profesia de psiholog si prin dispozitiile Legii nr. 466/2004 pentru profesia de asistent social, in speta trebuie elaborate doua rapoarte de specialitate distinct, in urma realizarii a doua activitati diferite: expertiza psihologica si ancheta sociala.

Se poate observa ca in reglementarea actuala exista o anumita incoerenta in raport cu actele normative care statueaza cele doua profesii, sintagma ancheta psihosociala neavand un corespondent real in practica nici in activitatile psihologice si nici in activitatile de asistenta sociala, termenul are mai mult un caracter conventional, avand la baza probabil criteriul economic, insa fara nicio relevanta profesionala. Mentionam faptul ca nu pot exista rapoarte comune de ancheta psihosociala, competentele celor doua profesii fiind diferite, iar raspunderea profesionala este separata.”

Cine anume trebuie sa solicite stabilirea discernamantului pentru varstnicii institutionalizati?? De ce se face referire la discernamantul varstnicilor in anumite acte/dispozitii/decizii/hotarari stiindu-se ca NU s-a solicitat, daramite stabilit? In sarcina cui e si cine e direct raspunzator?

Pai nu va ia… gaia, ca sa fiu blajina, cum va permiteti sa uzati de terminologie de specialitate atat timp cat NU s-a efectuat stabilirea discernamantului??? Sa crapati voi in chinuri ca nainte de-a tehnoredacta o zminteala, ca, deh, da bine, ati facut dovada evaluarilor, expertizelor efectuate de catre comisiile de profesonisti abilitati… :

Câteva instrumente de evaluare cu utilizare largă în Psihiatria vârstnicilor sau Psihogeriatrie sunt:

Scanarea simptomelor de depresie

  • Scala de Depresie folosită în Geriatrie sau GDS (Geriatric Depression Scale; Yesavage et al, 1983);
  • Scala de Depresie Hamilton sau HDRS (Hamilton Rating Scale pentru Depresie; Hamilton, 1960;)
  • Scala de Depresie Montgomery-Åsberg sau Madrs-s (Depression Rating Scale; Montgomery, Åsberg, 1979).

Scanarea disfuncțiilor cognitive în demențe

  • Testul Mini pentru Examinarea Stării Mentale sau MMSE (Mini Mental State Examination; Folstein et al, 1975);
  • Testul ceasului (Clock Drawing Test; Shulman et al, 1986);
  • Scala de evaluare a bolii Alzheimer sau ADAS (Alzheimers Disease Assessment Scale; Rosen et al, 1984).

Scanarea simptomelor psihologice și comportamentale

  • Inventarul Neuropsihiatric al lui Cummings sau NPI (The Neuropsychiatric Inventory; Cummings et al, 1984).

Evident, se utilizeaza.. ce exista, scale si teste validate pe populatie autohtona, de dorit…

#######

Discernământul reprezintă o tema de real interes atât din punct de vedere legal cât și din punct de vedere medical.

Discernământul, din punct de vedere civil, este o stare de fapt (de facto) care se apreciază de la persoana la persoana (in concreto), în funcție de aptitudinea și puterea sa psiho‑intelectivă de a aprecia și deosebi între bine și rău, licit și ilicit, moral și imoral etc.

Existența ori inexistența discernământului sunt luate în seama de legiuitor atunci cand reglementează și analizează capacitatea de exercitiu a persoanei, capacitate care interesează în materia încheierii de acte juridice sau în situația acordării consimțământului.

Se prezumă relativ că o persoana care are capacitate de exercițiu are și discernământ. 

Una dintre caracteristicile discernământului este consimțământul. Potrivit dispozițiilor art. 1204 Cod civil, consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Din punct de vedere legislativ consimțământul se află într-o interdependență cu discernământul.

În situația în care persoana evaluată are dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei decizii asupra ei înseşi, este de preferat ca persoana evaluată să beneficieze de asistenţa reprezentantului legal sau convenţional.

În practică există situații când persoana își manifestă consimțământul cu privire la tratament iar medicul psihiatru presupune lipsa discernământului dar nu există o dovada în acest sens.

Din punct de vedere procedural și legal posibilitatea stabilirii discernământului se face prin intermediul unei expertize medico- legală psihiatrică. Legiuitorul a recunoscut aceasta prerogativă cu privire la stabilirea discernământului în competența Comisiei Județene de Medicină Legală cât și a Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici, în urma efectuării unei expertize medico- legale de specialitate.

Există 2 tipuri de discernămînt: „Discernămîntul vîrstei cronologice”, care apare la o vîrstă anumită, prevăzută de legislaţia ţării respective; Discernământul psihic, intact în cazul pesoanei psihic sănătoase şi absent în cazul alienatului mintal.

Deci, nuanţăm gradele de cuantificare ale discernămîntului psihic, unanim acceptate şi vehiculate în legislaţia europeană (cu excepţia Marii Britanii şi SUA, fiindcă jurisprudenţa anglosaxonă şi cea americană este cu totul diferită şi merită o abordare aparte, în alt context). Aceste grade sunt: Discernămînt absent/abolit – presupune capacitatea de prevedere şi deliberare a acţinilor sale absentă şi echivalează cu starea de iresponsabilitate, în toate cazurile se impune aplicarea individualizată a măsurilor de siguranţă cu caracter medical. Discernămînt păstrat – presupune capacitatea de prevedere şi deliberare a acţinilor sale păstrată şi echivalează cu responsabilitatea. Discernămînt diminuat (atenuat, scăzut) – echivalează cu menţinerea responsabilităţii, însă cu diminuarea capacităţii de apreciere critică asupra controlului şi uneori numai asupra consecinţelor social-negative sau socialmente periculoase ce pot decurge din această faptă, prin destrămarea sau alteraea nivelului de conştiinţă axiologică, la care, prin componenta etică exprimă de fapt, conştiinţa socială, aşa cum se întîmplă, de exemplu, la personalitatea imatură. În această categorie se includ şi acele cazuri care traduc alterarea capacităţii psihice de exprimare liberă a voinţei sau a consimţămîntului, datorită naturii tulburărilor psihice care, chiar dacă nu au influenţat semnificativ nivelul intelectual (fincţiile cognitive), traduc tulburări grave în sfera afectiv-volitivă, influenţînd personalitatea prin creşterea sugestibilităţii, influenţabilităţii a gradului de dependenţă faţă de unele persoane sau situaţii, şi avînd reflectarea negativă asupra personalităţii, în condiţiile concrete şi favorizante din momentul comiterii faptei.

#######

Capacitatea psihică este un concept incomplet reglementat în documentele cu caracter normativ aflate în uz în prezent, fie ele legi, ghiduri sau protocoale de practică profesională. Lipsa reglementării adecvate aduce riscuri semnificative pentru toate sectoarele implicate în îngrijirea și asistența acestor persoane, cum ar fi sectorul de asistență socială, autoritățile locale, sectorul medical în general, serviciile de urgență, dar mai ales pentru medicii psihiatri, care, de cele mai multe ori, sunt principalii furnizori de servicii medicale pentru astfel de persoane. Deși problematica nu este nouă, începe să se acutizeze în contextul actual al gradului ridicat de suspiciune socială cu privire la corpul medical și instituțiile furnizoare de servicii medicale.

In literatura medicală, s-a susținut recent că afecțiunile deteriorative, care generează alterări parțiale ale discernământului (i.e., în principal, în cazul persoanelor de vârsta a treia), pun o serioasă problemă de natură social-juridică (Buda & Drima, 2009, p. 307). Aceasta, pentru că asistăm la un proces de îmbătrânire a populației europene concomitent cu o creștere a numărului de persoane care reușesc să supraviețuiască unor patologii neurologice grave (i.e., datorită progreselor medicale din ultimele decenii4 ). Din acest motiv s-a susținut că, în curând, expertiza civilă va fi regula, iar cea penală, excepția.

În prezent, medicina legală întâmpină dificultăți în privința stabilirii unui diagnostic precis pentru cazurile de demență, deoarece manualele după care se lucrează (i.e., clasificarea internațională a maladiilor, conform Organizației Mondiale a Sănătății) fac dificilă încadrarea nosologică. Demența poate fi încadrată atât în categoria tulburărilor mintale și de comportament (conform clasificării internaționale a maladiilor), cât și în categoria bolilor neurologice. De regulă, demența are origini vasculare sau origini senile (i.e., instalarea de plăci senile), iar această origine determină încadrarea nosologică. Medicul neurolog, care, de regulă, este primul care examinează pacientul, nu are competența de a pune un diagnostic psihiatric (demență). În literatura internațională, pentru evaluarea psihologică a cazurilor în care funcționarea creierului este afectată organic (i.e., prezintă unele leziuni/traumatisme), se apelează la neuropsiholog (Morgan, Marcopulos & Matusz, 2019). Din păcate, această profesie, care se află la intersecția dintre psihologie, psihiatrie și neurologie, nu este reglementată în țara noastră. De asemenea, pacientul poate refuza un consult psihiatric, caz în care se va ajunge doar mai târziu în fața instanței. Debutul anumitor demențe poate trece neobservat, iar modificările comportamentale și afective vizibile se pot instala mult mai târziu. Aceasta se poate datora capacității compensatorii a creierului (de exemplu, fenomene de plasticitate cerebrală), dar și încercărilor de adaptare și/sau de „mascare” a acestor deficite de către pacient (vezi Buda & Drima, 2009, p. 308). Așadar, nu se poate pune semnul egalității între lipsa diagnosticului clinic, care poate justifica o măsură de ocrotire, și lipsa unei afecțiuni evidente la o evaluare medicală. În mod justificat, s-a pus problema momentului în care ar trebui să fie instituite măsurile de ocrotire civilă în cazul persoanelor cu deteriorare cognitivă progresivă (Buda & Drima, 2009, p. 308)6 . Reiterăm ideea absenței unor măsuri de ocrotire (în România, s.n.) a persoanelor care, deși au discernământul afectat, acesta nu este abolit, neputându-se justifica instituirea măsurii interdicției judecătorești. În același timp, odată instituită, măsura de ocrotire înlătură în mare parte orice formă de autonomie (juridică, financiară, socială etc.) pentru persoana în cauză. Curatela nu este, de asemenea, o soluție pentru această categorie de persoane, deoarece este necesar ca discernământul să nu fie afectat.

Literatura în cadrul sistemelor common law a abordat în detaliu acest subiect, datorită dificultăților de a găsi o soluție adecvată problemei enunțate. Una dintre soluțiile la care s-a ajuns a fost evaluarea discernământului ori de câte ori persoana urmează să se angajeze într-un act juridic pentru care capacitatea sa de exercițiu trebuie să fie intactă (i.e., să fie dublată de capacitatea psihică). Din această perspectivă, capacitatea este privită ca fiind dependentă de context și specifică pentru fiecare situație în parte8 . O măsură apropiată de această perspectivă o găsim în legislația specială – Legea nr. 17 din 6 martie 2000, cu modificările și completările ulterioare, privind asistența socială a persoanelor vârstnice. În articolul 30 din această lege, se prevede posibilitatea pentru persoanele vârstnice (i.e., care au atins vârsta de pensionare, conform legii) de a beneficia de consiliere și asistență juridică din partea autorităților, în vederea efectuării unor acte de dispoziție. Un aspect interesant în legătură cu acest document legislativ este absența oricărei mențiuni privitoare la capacitatea de exercițiu sau la discernământul persoanelor vârstnice. Termenii preferați de legiuitor sunt autonomie (fizică, psihică, socială, financiară) și grade de dependență. Considerăm că aceste noțiuni sunt relativ apropiate de ideea contextualizării problematicii discernământului, tocmai prin aceea că vizează latura practică, facilitând luarea măsurilor de ocrotire adecvate.

O altă soluție a fost promovată odată cu intrarea în vigoare, în anul 2007, a Mental Capacity Act 2005, în Anglia și Wales. Soluția se referă la posibilitatea ca o persoană cu capacitate de exercițiu deplină să poată să ia o serie de decizii pentru viitor, în eventualitatea că își va pierde discernământul și/sau va fi declarată incapabilă (în engleză, lasting power of attorney). Soluția promovată a venit să înlocuiască măsura denumită enduring power of attorney, care viza, în sarcina persoanei desemnate, doar atribuții administrative (similar curatelei, s.n.). O soluție similară a fost promovată de legiuitorul francez, în Legea nr. 308/2007 privind reforma referitoare la protecția juridică a majorilor. Articolul 428 din legea amintită prevede, ca măsură de ocrotire judiciară a majorilor, mandatul pentru protecție viitoare (în franceză, mandat de protection future). Această măsură este similară celei engleze prin aceea că este indicată tocmai acelor persoane care suferă de o boală degenerativă, dar încă au discernământul necesar să dispună măsura. Asemănător celor două măsuri amintite, Codul nostru civil prevede, în secțiunea referitoare la ocrotirea interzisului judecătoresc, la art. 166, posibilitatea persoanei cu capacitate de exercițiu deplină să desemneze persoana care urmează să îi acorde îngrijire în eventualitatea punerii sub interdicție. Codul civil actual a introdus ceea ce găsim în doctrină sub numele de „tutelă dativă” (Baias, Chelaru, Constantinovici & Macovei, 2012, p. 127), adică posibilitatea desemnării persoanei ocrotitorului de către beneficiarul măsurii de ocrotire. Această măsură este condiționată de prezența capacității depline de exercițiu și presupune încheierea unui act unilateral sau a unui contract de mandat în formă autentică, cerută ad validitatem. Cu toate acestea, măsura de ocrotire avută în vedere de legiuitor poate fi instituită numai înaintea apariției motivelor de lipsă a discernământului. Prin urmare, o persoană care nu a anticipat un eventual declin al discernământului, neîntocmind un astfel de act, nu va putea beneficia de măsura de ocrotire. Extragem o concluzie generală în urma acestei dezbateri: ar fi fost de dorit ca legiuitorul nostru să fi instituit o măsură specială de protecție (intermediară, s.n.) a persoanelor cu discernământ diminuat. Dacă discernământul aflat în dezvoltare (i.e., minori) este ocrotit prin tutelă, credem că și discernământul aflat în declin ar merita atenția legiuitorului, prin instituirea unor măsuri de ocrotire specializate. Admitem însă că soluțiile găsite în cadrul altor sisteme de drept și, parțial, în sistemul de drept autohton au păstrat un echilibru între a nu lăsa persoana complet lipsită de autonomie juridică și a nu o lăsa complet neocrotită. (… )

Profesorul Mina Minovici remarca în tratatul său de medicină legală faptul că, în privința alienației mintale, „legislația nu făcea nicio specificare în ce priveau diversele grade și forme sub care se manifestă această infirmitate” (Minovici, 1928, p. 17-18). Această lacună legislativă, după cum am arătat, a rămas de actualitate, o dovadă fiind lipsa parțială de ocrotire a persoanelor cu discernământ diminuat (Szekely, 2013). Dacă legea nu distinge între diferite grade ale discernământului, judecătorul trebuie să se bazeze pe judecata proprie și pe rezultatele expertizei medico-legale psihiatrice. Reiterăm ideea că probarea existenței/absenței discernământului în contextul interdicției judecătorești poate să fie dificilă mai ales atunci când avem în vedere tulburări psihiatrice complexe (de exemplu, cu comorbidități). Totuși, instituirea unei instanțe specializate (Instanța de tutelă și de familie, art. 107 C. civ.), a cărei competență materială include cazurile de punere sub interdicție, este un progres din partea legiuitorului nostru. Astfel, judecătorii care intră în compunerea instanței de tutelă au expertiza necesară pentru o apreciere în cunoștință de cauză chiar și a unei situații de tulburare mintală complexă. Din acest punct de vedere, tindem să credem că șansele ca o persoană să fie pusă sub interdicție în mod nejustificat sunt invers proporționale cu nivelul de expertiză al judecătorilor în aprecierea acestor cazuri. Opinii din doctrina medicală au promovat ideea unei instanțe civile special destinată cazurilor în care este necesară evaluarea discernământului (Buda & Drima, 2009, p. 309). Credem că o astfel de instanță ar funcționa doar dacă problema discernământului s-ar aborda din punct de vedere juridic, având în vedere modelul englez asupra capacității (i.e., dependentă de context și evaluată în raport cu contextul).

Progresele științifice din ultimele decenii au permis identificarea principalelor mecanisme biologice și psihologice implicate în diferite tulburări mintale și că primirea unui tratament adecvat (i.e., medicație, terapie) poate să contribuie la menținerea persoanei cu tulburare mintală cu un discernământ afectat minimal. De pildă, o persoană cu tulburare psihică, în condițiile în care nu își ia tratamentul prescris, își crește șansele să aibă discernământul diminuat. Aflată în această stare, persoana respectivă consimte la încheierea unui contract pe care nu l-ar fi încheiat dacă ar fi fost lucidă. Aceeași persoană, reluându-și tratamentul, poate să ajungă în fața instanței cu discernământ neafectat. Problema apare în momentul în care acea persoană dorește să probeze lipsa discernământului, întrucât, nefiind pusă sub interdicție, discernământul este prezumat a fi intact. O expertiză medico-legală psihiatrică post-factum va putea, cel mult, oferi informații circumstanțiale și prezumții cu privire la starea de fapt. De aceea, în special în cazul manifestărilor de voință cu efecte importante (de exemplu, contract de vânzare-cumpărare, testament, donație etc.) pentru patrimoniul unei persoane, credem ca expertizele ante-factum, de atestare a discernământului, pot oferi un plus de informație și o probă convingătoare. Interesul practic al acestei discuții poate fi observat mai ales în legătură cu situația juridică a persoanelor senescente.

Plângeri de neglijență privind căminele pentru bătrâni

Dacă cei dragi suferă din cauza neglijenței sau a tratamentelor necorespunzătoare în căminul pentru bătrâni sau în sanatoriu, noi vă putem ajuta:

Azilul groazei din Teleorman. Reacții năucitoare ale oficialilor, administratora recunoaște că nu și-ar duce mama acolo

Mărturiile cutremurătoare ale rudelor seniorilor umiliţi în azil: ”Izolat, la etaj, într-un scaun, fără lumină, soţul meu a stat acolo zile în şir”

Bătrânii noştri

Bătrânii noştri mor săraci,

În catedralele de suflet,

Uitaţi şi trişti, puţin buimaci,

Împleticindu-şi paşi de umblet.

Aşteaptă-n fiecare zi,

O veste că ai lor sunt bine,

Că soarta nu i-o repezi,

Cu glonţ mortal de carabine.

Pe la răspântii de destin,

E urma lor şi urma noastră,

Din ce a fost, tot mai puţin,

Doar praf în ochiuri de fereastră.

Bătrânii noştri mor în zori,

Visând ceva ce nu se-ntâmplă

Şi lăcrimează uneori,

Singurătăţi prelinse-n tâmplă.

poezie de Augustin Jianu

„Omul de ştiinţă nu vizează un rezultat imediat. El nu se aşteaptă ca ideile sale avansate să fie preluate cu uşurinţă. Munca lui seamănă cu aceea a agricultorului – pentru viitor. Datoria lui este de a pune bazele pentru cei ce vor veni şi să arate calea. El trăieşte, trudeşte şi speră.” – Nikola Tesla

Fericiţi sunt tinerii, fii şi nepoţi, care poartă mare grijă de bătrânii lor, de cei bolnavi şi văduvi şi de cei părăsiţi, care se află în spitale şi azile de bătrâni! Iar cei ce persecută, ocărăsc şi chiar lovesc pe părinţii lor bătrâni şi bolnavi, vor lua mare osândă de la Dumnezeu...

Sunt informatii VERIFICABILE ! Exista institutii abilitate sa investigheze, verifice, ancheteze daca datele sunt au ba reale ! Noi NU stim, punem intrebari, vrem si avem dreptul sa aflam : exista vinovatie sau… nu ( ? )

“Avertizorii de integritate (whistleblowers) joacă un rol-cheie în descoperirea unor nereguli serioase” – la fel jurnalistii!! si orice Om de buna credinta!

„avertizori de integritate“ sunt protejați de „Legea 571/2004 privind personalul din autoritățile și instituțiile publice ce dezvăluie încălcări ale legii“

„Pedepsirea sub orice formă a acestui demers jurnalistic transparent – chiar și dacă ar fi considerat provocator sau exagerat (nu e cazul) – reprezintă o ingerință nejustificată și gravă asupra dreptului meu la liberă exprimare, garantat de art. 10 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale”

„este unanim admis în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că: dreptul la libertatea de expresie [art. 10 alin. (2) din Convenţie] este unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, „nefiind aplicabil doar la idei, ci şi la informaţii care jignesc, şochează sau deranjează; într-atât de mari sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi deschiderii care guvernează o societate democratică” (inter alia, Wille c/a Liechtenstein, 28396/95, paragraful 61); acest drept este cu atât mai extins în cazul actorilor publici care au „datoria de a furniza informaţii de interes public.

Instanţele de judecată nu funcţionează într-un vid; existenţa unui forum de soluţionare a disputelor nu anihilează posibilitatea ca aceste dispute să aibă loc, în prealabil, într-un alt spaţiu” (Sunday Times c/a Marii Britanii, 6538/74, paragraful 65). Mai mult, Curtea Europeană a argumentat că „atunci când au a fi puse în balanţă, în lumina criteriului de necesitate arătat de art. 10 parag. 2 al Convenţiei, interese legate de libertatea de expresie şi altele ce ţin de protecţia reputaţiei altei persoane, trebuie acordată o importanţă mai mare participării active a autorului plângerii la o discuţie publică animată”.

Totodată, Curtea a evidențiat că „promovarea dezbaterii politice libere reprezintă o trăsătură foarte importantă a unei democrații. Curtea oferă libertății de exprimare cea mai mare importanță în contextul dezbaterii politice și consideră că o restricție asupra discursului politic este justificată doar de motive foarte puternice” (Feldek c/a Slovaciei, 29032/95, paragraful 83)”.

p.s. ca poci dar NU ma vreu abtine: “Cand mass-media se transforma din caine de paza al democratiei in catelus de companie pentru oamenii politici – Presa nu mai este in România câinele de pază al democraţiei. Este o palidă amintire a ceea ce incepuse să fie după 1989. Iar vina este in primul rând a clasei politice care nu a renunţat la mentalităţile comuniste in ceea ce priveşte presa, văzută ca „organ de partid”. “

Despre Sibilla

sibilla_poesis@yahoo.com
Acest articol a fost publicat în Atitudini, Sibilla și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.