POATE CĂ , ÎNTR-O ZI …

Părintele Ion Petrică, autor al cărţii ” Conceptul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler ” ( o părere şi completare teologică, o abordare speculativă constructivă ) , alocă un întreg capitol ” Sentimentului de comuniune socială ca principiu determinant în asistenţa socială ”.

Am spicuit câteva rânduri, lăsându-vă plăcerea lecturării , aprofundării acestei cărţi, ce trebuie să recunoaştem vine cu ceva nou, căci Adler nu ” atacă ” doar conceptul de comuniune, ci, pe celde comuniune socială, iar părintele Ion Petrică, abordează concepţia lui Adler din pespectivă teologică şi nu numai, invitând, veţi constata , la dezbateri şi inspirându-ne a cumpăni, a căuta soluţii, a medita …

” O comunitate care nu trăieşte ca perspectivă comuniunea este o comunitate care va fi mereu presărată cu probleme sociale şi, într-o asemenea situaţie, chiar rezolvarea cazurilor sociale va fi una de durată. Comuniunea socială este şi trebuie să reprezinte unul din principiile funcţionării – dacă se poate spune aşa – asistenţei sociale. Datorită comuniunii, din punct de vedere idealist vorbind, ar trebui să se reducă problemele sociale până la existenţa lor ca şi cazuri izolate.

Unul din exemplele care putea fi dat aici îl reprezintă România. Acum, România trece printr-o situaţie de criză majoră. Problemele sociale sunt multiple, iar rezolvarea lor lasă de multe ori de dorit. Se cunosc marile frământări de la noi din ţară care sunt în problemele de protecţia copilului ( … ), apoi cu cei ce au deficienţe, criza economică, locul de muncă, problema familiei, ş. a. Adâncirea acestor crize este dată atât de lipsa trăirii în comuniune, cât şi de lipsa modului creştin de viaţă. Spre exemplu, există centre maternale care preiau cazurile grave în care tânăra mamă împreună cu copilul ei, aflaţi în dificultate, îşi găsesc refugiul pentru o perioadă de timp în astfel de centre . Prin intermediul consilierii, apoi prin legătura cu şcoala, prin pregătirea unui loc de muncă, tânăra mamă şi copilul ei sunt daţi din noucomunităţii. Problema se pune în felul următor : societatea românească este în stare să rezolve astfel de cazuri ? Se poate vorbi de o reintegrare totală a unui caz ca cel menţionat mai sus sau are loc o simplă ameliorare de situaţie ( vorbind de şederea în centru ) după care totul revine la normal. tare cred că , în societatea românească, cei ce deţin puterea se implică mai puţin în oferirea unor alternative pentru rezolvarea unui caz social, dacă nu chiar, prin politica dusă, peste noapte răsar alte cazuri sociale care duc la mărirea numărului celor în neputinţă. ”

Ne mai spune părintele, în loc de concluzie, şi, zic eu, ca o invitaţie pentru noi toţi dar mai ales pentru dreguitori şi legiuitori, pentru toţi cei care lucrează în sistemul de protecţie socială, mai ales cred, pentru cei care ar trebui să lucreze cu dăruire şi să-şi îndeplinească misiunea, responsabilităţile la care au consimţit în momentul în care s-au înhămat în această muncă, o invitaţie la a ne face meseria în adevăr, măcar cei care avem disponibilitate, har, potenţial şi competenţe în acest sens :

” Sentimentul de comuniune socială trebuie să vină ca un lucru important în asistenţa socială. Nu caut şi nu voi căuta să dezvolt acum aspecte, principii sau tratate cu privire la asistenţa socială. …. Dincolo de principii, de referate, de prezentări PowerPoint, de tratate, de mii de pagini scrise, de acea latură ştiinţifică a asistenţei sociale, există şi oameni flămânzi, suferinzi, bolnavi cronici, copii fără părinţi, etc. Eu altceva vreau! Acea coborâre către semen. Lumea e lipsită de afecţiune ! Mi se pare că oamenii sunt tot mai depărtaţi unii de alţii acum mai mult decât în alte peridoade de istorie, când viaţa avea ca ritm poate un puls al groazei, al suferinţei eternizate. ………. Satisfacerea nevoilor altora – aşa cum s-ar putea defini asistenţa socială – poate avea ca impuls hotărâtor sentimentul de comuniune socială. ”

Aş aduăga, câteva consideraţii personale, doar câteva, pe viitor şi pe parcurs mai multe, şi, cu voia lui Dumnezeu, în timp, voi aşterne într-o carte experienţe, trăiri, gânduri, etc. cu care m-am ” confruntat ” în mai mult de 15 ani în sistem … desigur, cu respectarea ” dreptului la intimitate şi al confidenţialităţii ”,( am făcut completarea necesară, ca să nu stârnesc din nou, valuri, taifunuri, zminteli şi scenarii, fabulaţii şi false consideraţii ale, probabil, celor ce se simt cu musculiţele pe căciulă ) dar care vor fi folositoare generaţiei viitoare de lucrători în sistem, şi, mai ales pentru ca unele ” experienţe ” să nu se mai întâmple … :

– poate că într-o zi, încadrările se vor face ţinându-se seama de competenţe, abilităţi, experienţă … poate că într-o zi, tinerii beneficiari ai sistemului de protecţie, ai serviciilor sociale, la părăsirea sistemului, vor găsi , măcar cei care şi-au continuat studiile, un loc de muncă în sistem, pentru că ei cunosc mai bine ca oricine atât de multe, poate prea multe, nu ?

– poate că într-o zi, vom reuşi să ” ne coborâm spre semen ” cum spune părintele Ion Petrică, ne vom coborî din norişorii aroganţei, funcţiilor deţinute, puful nepăsării, din nefericire, şi, vom vedea suferinţele, tristeţile, dramele de lângă noi … spun cu toată inima, spun mai ales cu sufletul, nu ştim nici unul din noi ce ne rezervă viitorul, de ce să facem rău când putem să ne implicăm făcând un bine cât de mic, pentru conştiinţa noastră, ca să ne privim direct şi limpede copiii în ochi sau pe oricine pe stradă, căci ne vom tot întâlni, pentru că este moral, creştineşte, şi mai ales de datoria noastră …

– poate că într-o zi, vom reuşi să ne înălţăm la aşteptările copilului, tânărului aflat în dificultate şi mai ales nu-i vom arunca în spinarea şi aşa încovoiată de dramele trăte deja în familiile de provenienţă sau mediile din care provin, şi carenţele, lacunele, disfuncţionalităţile sistemului … poate vom învăţa să ne asumăm greşelile şi vom încerca a le corecta nu a le piti sub preş, poate vom găsi timp să descoperim cauzele manifestărilor comportamentelor deviante ale unora din ei şi nu vom mai eticheta şi a ne zugrăvi pe noi înşine în porumbei pe ei continuând să-i tratăm drept … dosare …

– poate că într-o zi, vor exista în fiecare instituţie de ocrotire, în şcoli, în grădiniţe, etc, acei specialişti şi mai ales profesionişti : asistent social, psiholog, psihopedagog, consilier şcolar, psihosocilog, etc … şi poate se va lucra în echipă, acea echipă pluridisciplinară mult trâmbiţată deocamdată …

– poate că într-o zi, numirile pe posturi cheie în sistem se vor face altfel decât pe criterii politice, căci e vorba de destine, nu de altceva şi cu toate riscurile la care mă expun, ei bine, trebuia s-o spun, pentru că-mi doresc din tot sufletul să văd măcar un singur tânâr absolvent al unei facultăţi, într-un astfel de post de conducere, şi da, cu drag aş lucra în subordinea lui … poate că sunt idealistă , dar eu cred că se poate, cred cu tărie !

Există desigur o mulţime de oameni cu suflet mare, oameni care-şi fac meseria cu dăruire, care înţeleg ce spun eu, care ştiu exact la ce mă refer, care cunosc că multe s-ar putea face, dacă, ni s-ar auzi vocile şi am fi încurajaţi, sprijiniţi, pentru că interesele beneficiarilor ar trebui să primeze, nu ale noastre … Dar mai există şi acei care nu sunt compatibili deloc cu acest sistem, şi care chiar nu au ce căuta într-un domeniu pe care poate că nu-l înţeleg … şi mai există şi , din nefericire, unele zvâcniri de promovare a unor nonvalori, pe ici pe colo, ei bine aceste gusturi amare i-au făcut pe mulţi oameni cu adevărat profesionişti, să renunţe şi să plece departe de praful de nouri, cum am eu obiceiul de a numi mizeria şi netrebniciile, şi sistemul a pierdut valorile … păcat, mare păcat ….

Poate că într-o zi, sistemul de protecţie socială va fi ceea ce trebuie să fie, comunitatea se va implica mai mult, biserica asemenea, vor începe să funcţioneze eficient instituţiile statului, nu vor mai exista suspiciuni, cei ca mine care spun lucrurilor pe nume nu vor mai fi catalogaţi sec ” nebuni ” , rapoartele de activitate vor cuprinde rezultate cu care să ne mândrim, se vor înregistra ceva progrese căci de destine pierdute undeva pe drum m-am cam săturat şi am ajuns să mă simt vinovată pentru ruşinea şi vinovăţiile altora , şi nu mă plac neputincioasă … asta e altă poveste, ei bine mă voi ocupa şi de mine, îmi voi continua studiile în aşa fel încât să pot lua eu însumi decizii şi să intervin la timp şi cu folos …. Poate că într-o zi, Dumnezeu va zâmbi !

– va urma –

Sibilla Poesis