PARFUMUL SINGURATATII MELE….

MOTTO : ” Daca nu ai suferit niciodata inseamna ca nu esti binecuvantat „

Edgar Allan Poe

Din nou, savurez cafeaua rece, prea rece, singura, cu singuratatea mea, incercand sa nu risipesc nici un fir de gand, sa cuprind tristetile si lacrimile cu gust de uitare si dezamagire , in ceasca niciodata deajuns de plina si, sa beau cu nesat, sa beau sa simt plinatatea, sa ma satur, sa fug, sa uit, sa nu ma mai tem de temerile mele, sa scap de nelinisti… mai sorb o gura mica de cafea, mai cade o lacrima in ceasca ce ma priveste de acum cu nepasare, gandesc ca sunt o framantare, un suflet zapacit care nu-si va gasii linistea si locul in buchetul de esente tari si reci si atat de arogante care ma inconjoara… Mai cade o lacrima, nici nu ma mai obosesc sa o desenez pe peretii pustii de tot si toate ai bietei cesti, zambesc, zambesc, imi zic ” si maine e o zi” parfumul sufletului meu zbuciumat e altfel, e esenta de dor, e durere a zbor, ma simt nerabdatoare si aiurita si plictisita si nepregatita… da, nepregatita sa accept ca nimeni nu simte parfumul de poesie si splendoarea dragostei… atata dragoste am si nu am cui o darui…
Zambesc, nu pot sa ma mai stapanesc, pai cum sa nu surazi gandului ca nu-ti este primita dragostea daruita si care nu asteapta recompense modeste, as da dovada de ipocrizie, pana si fata de sarmana mea ceasca de cafea… astept, sa cuprind in palme sarutul celui ce va stii sa-mi pastreze si mai ales sa-mi primeasca dragostea cu alai de sanzaiene, cu stejari de lumina, cu boarea muntilor semeti si intelepti de-atata asteptare, sa-mi cuprinda gleznele tresarite a ploaie de vara si ghiocei cu iz de izvoare…. Vreau mult, prea mult, ai zice ca da, dar e putin in comparatie cu ce as rasplatii eu plinatatea pe care o tanjesc de atata amar de secunde uitate pe rafturile copilariei si redescoperite in zorile unei maturitati atat de fragede, de poticnite si de visatoare, atat de setoasa de a-si revarsa parfumul spre a-i fii sorbit de cine mi-ar merita si mi-ar starnii fiorii a ceea ce inca nu am avut onoarea si binecuvantarea de a simtii…
Privesc zambind lacrimilor ce curg a usurare pe marginea cestii de cafea, de acum goala, goala si pustie la fel ca si miristile inmiresmate si secate de roua blandetei mult prea devreme, miristile pe care bantui in fiecare noapte, mintindu-ma ca mi-e bine, ca am mai pacalit o zi, ca am mai trisat o noapte, ca asul e bine ferit de ochii ghetarului multimii de infumurati. Sunt o floare de colt, delicata si puternica, fragila si dura, iubesc stancile abrupte si catifeaua doinelor imprastiate candva, demult, de cine stie care sibilla, pe cine stie ce munte, spre nu se stie care carare de dor si alean, cu nu stiu inca ce ganduri pierduta sau, poate numai ratacita a zbor de tristete azvarlita pe fruntea muntilor blajini… floare de colt, fulgerata de parfum de iubire si traznita de incremenirea asteptarilor ingalbenite de vremuri nerostite…
Ma trezesc limpezita de singuratatea mea, constat ca am cernut ganduri si framantari prin sita cuvintelor nenascute, a silabelor de gemete incatusate si, am ramas singura cu singuratatea mea, dar, mai aproape de mine cu un sunet, cu o cratima, cu un dor… zambesc, pauza de cafea s-a terminat… duc la buzele-mi flamande de sarut, o lacrima, sa simt gustul de culoare, sa-i suflu in aripile stinghere dorul parfumului de zbor… si iar surad, sperantele nu dor, sa ma agat de izul lor, si, sa ma straduiesc sa vin mai rar la pauza de cafea… duc ceasca inapoi, la locul sau, o pun cu hotarare pe etajera. Zambesc, parfumul singuratatii mele e fantezie si poesie si are bogatia buchetului de esente rare, al regasirii, al implinirii nedescoperite inca, esenta dorului, al izvorului si ghioceilor ce surad cerului spre care-mi despoi vesmantul, sa-mi darui trupul fraged ploii de fulgere infiorate ce ma plamadesc in mii de tunete… observ curcubeul, asteapta cuminte in coltisorul lui prapadit, sa ma satur de minunatiile mandolinei, sa alerg in ploaie desculta si goala, sa simt, sa ma simt, sa te simt…
Vreau sa dansam in ploaie, imbratisati de palmele umede ale mandolinei,, sa ne acoperim cu picurii zapaciti de iubire, sa ne furisam deasupra de fulgerele neputintelor, sa ne lepadam de tristete… parfumul sperantei ma imbata, sunt inca o soapta, dar o soapta atat de vie, ma-ndepartez de fantezie, caci vreau sa am si vreau sa simt, sa incetez sa ma mai mint si, sa m-ascult mai des, sarutul ploii sa-l cuprind, sa-i ies in cale, nu prea mai am de-ales…
” Numai cu inima poti vedea lucrurile corect, ceea ce este esential este invizibil pentru ochi.” Antoine de Saint-Exupery

” Cele mai importante lucruri in lume au fost realizate de oamenii care au continuat sa incerce chiar si cand se parea ca nu mai este nici o speranta.” Dale Carnegie
”  Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deschide, dar deseori ne uitam atat de mult la usa inchisa, ca nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”  Helen Adam Keller
” Singurele lacrimi a caror amaraciune e deplina sunt acelea care nu cad pe pieptul nimanui si pe care nu le strange nimeni.” F. de Lamennais

” Toate neputintele se reduc la una, aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.” E. Cioran
” Nimanui nu-i pasa daca esti trist asa ca ai putea la fel de bine sa fii fericit.”  Cynthia Nelms
” Componentele fundamentale ale fericirii sunt : sa faci ceva, sa iubesti pe cineva si sa speri la ceva.” Allan K Chalmers
” Un optimist este intruchiparea umana a primaverii.” Susan J. Bissonette

SIBILLA POESIS
NIKO