Echilibrul dintre smerenie şi afirmarea propriei personalităţi

sursa imaginii : aici

Omul ipocrit

Dupa ce a muncit cateva ceasuri pe camp, un taran s-a asezat la umbra unui pom sa se odihneasca. Deodata, langa el a venit in zbor o rata salbatica si s-a oprit chiar alaturi, sa ciuguleasca boabele cazute pe ogor. Usor, taranul si-a scos caciula si – zdup! – a prins pasarea.
– Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!
Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:
– O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!
Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.

„Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul.”

Sursa: creştinortodox.ro

„Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte.”

oscilatii.blogspot.com/

PILDE – să luăm aminte :

1. – despre învăţătura adevărului

Invatatura lui Dumnezeu se imprastie in sufletele pregatite s-o primeasca prin intelepciunea necreata si Cuvantul dumnezeiesc. Ea este o particica din El Insusi si fara de moarte. Este pusa la indemana oricui si este daruita mai din belsug celui smerit cu inima.

Invatatura omului, dimpotriva, ii maguleste mandria, fiindca el ii este tata. „Ideea aceasta imi apartine, eu am spus cel dintai acest lucru, nu se stia nimic despre aceasta inainte de mine …”

Placa-ti sa intrebi, asculta in tacere vorbirile batranilor, caci ele nu sunt spuse in desert.

Dorinta de a sti a pierdut pe omul dintai, – el cauta cunoasterea, care hraneste trufia, si a gasit moartea.

Părintele ARSENIE BOCA

http://www.razboiulnevazut.org/

2. -despre mediocrii şi infatuare

Cea mai exacta definitie a mediocrului e tautologica: mediocrul e mediocru! Cel putin in cazul de fata antistene cinicul (444 i.Hr.) avea dreptate cand zicea ca nu putea da definitii valabile decat in felul acesta.

Mediocrul, desi ar avea motive sa aspire la calificativul de smerit, nu poate fi trecut nicidecum printre smeriti. Printre orgoliosi, da. Fiindca lipsindu-i mijloacele valide de cunoastere nu-si cunoaste limitele si de cele mai multe ori nu pricepe sau nu-i vine bine sa recunoasca faptul ca ar exista ceva mai sus de sine.

Ca sa fie smerit, ar trebui sa stie de ce. Ca sa stie de ce, ar trebui sa nu fie mediocru. Ori, inteligenta lui e slaba. Fie din fire, fie pentru ca nu e lucrata. E ca o floare prin balarii de gradina parasita. Cand se pretinde smerit, n-o crede cu adevarat. Caci, in chip paradoxal, mediocrul poate di si infatuat. Cand se crede om duhovnicesc din orgoliu, vrea sa fie considerat smerit. in felul acesta e mereu intr-un fals. Cand isi cunoaste limitele, iese din categoria mediocritatii vulgare si intra in categoria mediocritatii cuminti, constiente si supusa destinului nedrept cu dansul. atunci poate fi si smerit.

Catre sfintenie nu tinde pentru ca n-o percepe.

Catre opusul ei nu cade de tot, pentru ca nu e in stare sa indrazneasca pacate mari. Mediocrul e mediocru si in pacatosenie. Nu poate face raul din convingere, dar nici nu gaseste motive sa-l evite cu totul. Cocheteaza ezitant si in dreapta si in stanga, multumit cu ce cade si de la masa stapanilor si de la a sclavilor. Mediocrii aplauda si pe sfinti si pe demonizati. Fiindca nu stiu ce aplauda.

Marcel Jorandeau, scriitor francez dintre cele doua razboaie mondiale, ca toti francezii in cautare de pretiozitati verbale, zicea ca daca ar merge in iad si iadul ar fi mediocru, aceasta ar fi cea mai mare dezamagire din existenta sa. Dar cum sa fie altfel? iadul e paradisul mediocrilor. Ei sunt acolo in apele lor. Dumnezeu nu-i poate primi. Dumnezeu primeste personalitati. Oameni de atitudine. ,Fiindca n-ai fost nici cald nici rece, te voi arunca din gura mea”. S-ar putea intelege ca cei reci, foarte reci, dar nu dezamagiti, caci dezmatul, e mediocru, cu motive existentiale, sa fi fost reci, mari chinuiti ai spiritului, indoielnici, zbuciumati, ar putea obtine bunavointa lui Dumnezeu. Poate apocalipsa le lasa o speranta limpede.

Nu insa si mediocrilor, nehotaratilor, celor care n-au inteles ca nu se poate trai nici pe pamant, nici in vesnicie fara o optiune. Caci mediocritatea e tocmai incapacitatea de optiune. Magarul lui Buridan, mort de foame intre doua capite de fan, pentru ca nu s-a putut hotari din care sa manance, nu era un hamletian, un dilematic, ci pur si simplu un magar.

Sa ne limpezim insa. Cine sunt mediocrii? Intra in aceasta categorie oameni simpli, cei cu o cultura limitata, adica toti cei care nu intra in categoria oamenilor culti, destepti, talentati, geniali? Nu.

Fragment din „Cuvinte duhovnicesti” – Sibiu 2000

sursa : aici

3.- cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie si afirmarea propriei personalitati ?

Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmarii, ci de dragul realizarii lucrurilor pozitive. Deci, de cate ori doreste cineva sa realizeze un lucru pozitiv, esential si bun, poate sa se afirme facand lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirma, ci il afirma Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru ca a fi smerit nu inseamna sa faci de teama sa nu fii smerit, ci inseamna sa faci orice, dar constient ca nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sa conduca, de pilda, numai daca conduce poate sa fie smerit in limitele rosturilor lui. Nu inseamna ca nu mai poate sa conduca pe ceilalti pentru ca el trebuie sa fie smerit. Nu trebuie sa-ti gasesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie sa faci, ramanand totusi smerit. De pilda, la noi la manastire a trait candva un parinte care vreme de 16 ani a fost staretul nostru, Parintele Ioan Dinu, si el zicea ca: „Smerit e omul acela care isi tine locul„, pentru ca daca tu nu iti tii locul nici cel de langa tine nu stie unde ii este locul. De pilda, ma duc la slujba si nu imi tin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de langa mine nu stie unde-i locul lui. Si atunci inseamna ca si in viata de toate zilele, daca iti tii locul si daca-ti afirmi puterea si vointa, nu in detrimentul altuia, nici cu scop de mandrie, ci in dorinta de-ati desfasura calitatile pe care ti le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol in sensul ca prin aceasta scazi in smerenie.

Dumnezeu il primeste pe om in starea pe care i-a dat-o si in starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu ma gandesc ca o sa zica Dumnezeu de ce am fost comunicativ ! Sau daca ar fi cineva retras, nu o sa zica Dumnezeu de ce a fost retras, daca asa este firea lui, daca asa este chipul lui de vietuire si asa este temelia existentei lui.

E, de fapt, cred eu, o mare greseala sa socotesti ca nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu talc, care are urmatorul cuprins: „Barba fratelui vreodata, de s-aprinde, sari si-l scapa, insa, mai intai de toate, barba ta s-o uzi cu apa„. Adica nu poti sa faci abstractie de tine insuti, chiar daca se pune si problema, in anumite imprejurari, a lepadarii de sine ca sa poti implini binele pentru altul sau ca sa poti implini porunca lui Dumnezeu.

In momentul in care te-ai hotarat pentru o cale, sa nu mai consideri ca mai exista pentru tine si o alta cale, iar calea pe care ti-o alegi, sa o alegi cu entuziasmul cuvenit, adica sa nu te casatoresti cu probabilitate, nici sa te faci calugar cu probabilitate, ci sa fii sigur ca asta ti-e calea si atunci nu se mai discuta posibilitatea unei alte cai sau ca Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu stim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar stim ce putem face noi intr-o conditie sau alta.

Mantuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem sa facem niste lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie sa facem noi este sa ne lasam in mainile lui Dumnezeu si apoi lucreaza Dumnezeu ca un Sfant, cum stie, cu fiecare dintre noi; si daca vrea Dumnezeu sa ne afirme ne afirma, si daca nu vrea Dumnezeu sa ne afirme degeaba vrem sa ne afirmam noi.

Sa ne gindim ca Domnul Hristos dupa ce I-a dat putere slabanogului, n-a cautat sa fie cunoscut, sa se afirme ca vindecator, ci S-a retras din multime, incat omul acela nu mai stia cine l-a ajutat. E pentru noi un indemn la smerenie.

Pr Teofil Părăian

http://www.razboiulnevazut.org

mihaela13o.wordpress.com/

Rugăciunea de Duminică:

Ziua Duminicii imi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stapane, cu care ai zidit lumea si ai rascumparat pe om. Tie deci, iubitorule de oameni, Doamne, ma inchin si-Ti multumesc foarte pentru Darurile cele mari ce ai facut si le faci tuturor fapturilor Tale.Inima mi se bucura si se desfateaza cand stau si cuget cum ca numai Tu Insuti esti Dumnezeu Atotsfint, Atotintelept, Atotputernic, necuprins, incat nici o bunatate si nici o marire nu-Ti lipseste. Tu esti Unul Dumnezeu in Trei Fetze: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevarat si Te marturisesc si Te maresc, Tie ma inchin si-Ti servesc pururea, cu toata inima si cu toata puterea. 

O, Parinte Sfinte, indura-Te de noi! O, Binecuvantat Fiu al lui Dumnezeu, mantuieste-ne de iad! O, Duhule Sfinte, da-mi Darul si acoperamantul Tau!

Mult indurate Stapane, rogu-Te, sa uiti pacatele mele cele multe, dupa multimea indurarilor Tale. Multumesc din toata inima pentru bunatalile ce-mi trimiti in toate zilele, mai vartos insa pentru rabdarea Ta cea mare, ca nu m-ai pedepsit dupa multimea pacatelor mele, ci astepti cainta mea, ca un iertator Atotbun si indurat.

Doamne Iisuse Hristoase, da-mi Darul, ca sa petrec bine si crestineste in aceasta saptamana si sa nu mai pacatuiesc Tie, nici cu cugetarea, nici cu cuvantul nici cu fapta intru marirea si onoarea Invierii Tale celei de-a treia zi si a venirii Duhului Tau Celui Sfant asupra Apostolilor.

Indeosebi ma rog pentru ajutorul Tau, Prea Bunule Stapane, ca sa ma cunosc pe mine, sa ma caiesc de pacatele mele si sa ma indreptez cu marturisirea; iar in ora mortii sa fiu aflat pregatit, cuminecat si cu inima curata, si sa fiu aflat demn de Imparatia Ta cea vesnica. Amin.

În loc de concluzie, o PILDĂ:

Comoara păiajenului

Odata un paiajen ve vietuia la vie,
Tesu’ntr’o noapte plina de Mai, cu maestrie
Si fara nici un gres,
O plasa uriasa, in chipul unei stele, pe-o creanga de cires. 

A doua zi, din somnu’i cand l-a trezit un cuc,
Paiajenul ramase cu ochii mari, nauc:
Privind ca’n aiurare la maestrita-i plasa,
El, -tremurand, -din minte aproapefu sa’si iasa,
Ca, ceiace-avea’n fata, i se parea minune
Si nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!.

Ce se’ntamplase?: Noaptea, pe plasa lui cea noua,
Cernuse din adancuri o pulbere de roua,
Iar soarele’n vazduhuri cand a putut irumpe, –
Schimbase toata roua in colb de pietre scumpe!

Si, cum in ele cerul frangea potop de raze, –
Ardeau in a lui plasa rubine si topaze;
Iti imbiau privirea, in ele sa ti-o scalde:
Safire si-ametiste, opale si smaralde;
Incrucisau pumnale de focuri tot mai nante
O spuza orbitoare de scumpe diamante
Si fiecare piatra, cu-o altfel de scantee,
Intretesea o panza de mii de curcubee!

Paiajenul, dand fuga pe fiecare lature,
Nu mai putea privirea de ele sa si-o sature
Si, mandru peste fire, ca are-asa comoara,
Trufia’n micu-i suflet patrunse’ntaia oara
Si zise cu’ngamfare: „De-acum e-al meu pamantul,
„Ca nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfantul!”

Cat despre celelalte sarmane vietati,
Cu cari fratie buna dusese altedati, –
El le uitase iute: nici nu le stia de nume,
Nici c’au trait vre-odata alaturea pe lume, –
Si, de-ar fi fost sa vina vre una ca sa’i ceara
Macar o frimitura, -de foame sa nu piara, –
Nu i-ar fi dat paingul, sa’l fi picat cu ceara
Si, cu nespusa sila privea, intr’un cuvant,
Spre ori-ce vietate a bunului pamant!

Dar cand acel paiajen creadea mai cu tarie,
In marea lui putere: in marea-i avutie, –
O mierla, nu stiu ce fel, in sbor usor s’abate
Si, ca la ea acasa,
Trecand prin acea plasa,
Ii spulbera comoara de pietre nestemate!

Paianjenul, vazandu-si pierdut al lui hamac
Si ‘ntelegand ca iarasi e cum a fost: sarac, –
Si-a dat cu pumnii ‘n tample, ne mai curmandu-si plansul,
Si-apoi, cazand gramada,
Abia putu sa vada:
Pamatul plin de lacrimi si de saraci ca dansul.

……………………………

Voi ce claditi din aur un Dumnezeu sub soare
Si’n viata strangeti banii cu mainile-amandoua; –
Sa stiti: comoara voastra e-asa de trecatoare,
Ca panza de paiajen investmantata’n roua!

Vasile Militaru 

 

Sursa: agonia.ro 

 

Doamne Ajută !

Sibilla