Tabără culturală şi religioasă – Mănăstirea Ortodoxă Sârbă ” Cusici ” Zlatiţa, Caraş-Severin

Mănăstirea Rtodoxă Sârbă ” Cusici ” – Zlatiţa, Caraş-Severin

Tabără culturală şi religioasă – Mănăstirea Ortodoxă Sârbă ” Cusici ” Zlatiţa, Caraş-Severin

” 25 de tineri de etnie sârbă din Lescoviţa şi Reşiţa sunt prezenţi până sâmbătă 15 august la o tabără religioasă la mănăstirea ortodoxă de rit vechi din localitatea Zlatiţa, judeţul Caraş-Severin. Participanţii desfăşoară diferite activităţi, atât religioase cât şi culturale, sub îndrumarea părintelui Vasa Lupulovici, parohul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Reşiţa. ”

http://www.radio-resita.ro/

Biserica Ortodoxă Sârbă din Lescoviţa – Caraş-Severin

Printre ei şi nepoţeii mei, Sladzean şi Svezdana Mădălina Niko , copilaşii verişoarei mele Milena, din Lescoviţa, Caraş-Severin.

http://www.muzeulbanatuluimontan.ro/cercetare.html

http://www.lumeasatului.ro/turismul-in-zonele-mirifice-ale-carasului_567.html

– drumul spre Zlatiţa, Caraş-Severin –

Slavii, strămoşii sârbilor, încep să se stabilească pe actualul teritoriu al României din Evul Mediu timpuriu. Sârbii de la nord de râul Sava şi de Dunăre, ca şi cei care au trecut în Peninsula Balcanică în secolul al VII-lea, se creştinează în a doua jumătate a secolului al IX-lea.

În crearea unităţii spirituale a poporului sârb din nordul dar şi din sudul râurilor Sava şi Dunăre, un rol deosebit l-a avut activitatea arhiepiscopului Sava Nemanici, îndeosebi după proclamarea bisericii ortodoxe autocefale sârbe în anul 1219. Atunci, cu acordul Curţii ungare, s-a realizat dominaţia asupra populaţiei sârbe din Câmpia Panonică.

Acest lucru s-a reflectat, printre altele, şi în zidirea primelor mănăstiri ortodoxe sârbe în defileul Banatului, în Baziaş şi Zlatiţa.

http://www.divers.ro/sirbi_scurt_istoric__ro

Zlatiţa (comuna Socol)

1. Punctul Mânăstirea Cusici.

Aflată pe malul din dreapta râului Nera a fost descoperită o necropolă din secolul XVIII d.Chr., dar şi ceramică din secolele XIV-XV d.Chr. şi câteva fragmente ceramice atribuite epocii bronzului.

2. Punctul Stari Selo. ( vatra bătrână, vatra satului )

Aici se află o vatră medievală cu ceramică de secolul XIV d.Chr., uneori smălţuită

Aici se pare că a funcţionat o mănăstire prin din secolul XV d.Chr. Se păstrează ruinele bisericii acesteia

Fragmente din Monografia Mănăstirilor Baziaş şi Cusice-Zlatiţa :

” Cu toate protestele mitropolitului fâşia în cauză a fost trecută sub jurisdicţia militară, iar în anul 1775, mănăstirea Baziaş cu cea de la Cusici se unesc cu mănăstirea Zlatiţa.
Astfel în anul 1775 mănăstirile Baziaş şi Cusici îşi pierd atât autonomia, ajungând filii ale mănăstirii Zlatiţa, cât şi pământul, care a fost împărţit satelor Socol şi Zlatiţa.
Pentru a face faţă situaţiei nou create, mănăstirea Zlatiţa trebuia pregătită pentru a primi călugării de la cele două mănăstiri. Deşi a fost supusă unor lucrări de reconstrucţie şi renovare, între anii 1760-1770, când s-a ridicat actuala biserică a mănăstirii Zlatiţa, lucrările nu au fost terminate în totalitate, întrucât clădirile conacului care înconjurau biserica mănăstirii Zlatiţa la nord-est şi vest nu erau pe deplin terminate, ca de altfel nici unele anexe gospodăreşti.
Graţie eforturilor şi demersurilor către autorităţi a mitropolitului Ioan Gheorghievici, lucrările au fost terminate în totalitate în anul 1772, an în care au fost mutaţi la Zlatiţa călugării mănăstirilor Baziaş şi Cusici împreună cu averea mişcătoare a celor două mănăstiri.
Pentru a stabili relaţiile dintre călugări, mitropolitul Ioan Gheorghievici a trimis la 6 octombrie 1772 o circulară ieromonahului Paisie Andeevici, care între timp a fost numit egumen peste toate cele trei mănăstiri.
Dintr-o conscripţie a mănăstirilor bănăţene din anul 1775 aflăm că în acel an cele trei mănăstiri aveau împreună 8 vieţuitori din care un egumen (Paisie), un vicar şi 6 ieromonahi.
Mutarea călugărilor de la mănăstirea Baziaş la mănăstirea Zlatiţa n-a însemnat stingerea vieţii monahale în mănăstirea Baziaş.
Rămânera unui singur vieţuitor în Baziaş cât şi diminuarea averii acestei mănăstiri desigur că a avut repercusiuni negative asupra situaţiei mănăstirii care se înrăutăţea cu fiecare zi ce trecea. Situaţia devine şi mai precară în urma războiului austro-turc din 1788-1789 când la începutul lunii ianuarie la Uj-Palanca o formaţie de 1500 de ostaşi turci a încercat să forţeze Dunărea ca să intre pe pământul crăiesc.
Situaţia s-a înrăutăţit pe la începutul lunii august a anului 1788, când turcii, după ce au cucerit Orşova, s-au îndreptat spre Clisura.
O primă tentativă de a-i opri s-a încercat de trupele crăieşti la peştera Veterani unde căpitanul Maovăţ împreună cu oberlaitnantul Stoico (Jivco) Stanoilovici din Socol cu 450 de oameni şi 11 tunuri au ţinut în şah timp de peste 14 zile vasele turceşi care voiau să urce în sus pe Dunăre fiind în cele din urmă siliţi să se predea pe 29 august 1788.
O a doua încercare de oprire a trupelor turceşti care înaintau în susul Dunării, s-a încercat la Liubcova de către căpitanul Cocea Angelcovici şi fraicorii săi. După o luptă de două zile şi două nopţi, neprimind ajutorul generalului Asperman care s-a retras de la Alibeg (unde-şi avea cantonate trupele), Cocea şi fraicorii săi au fost înfrânţi. Cei rămaşi în viaţă împreună cu Cocea au fost traşi în ţeapă.
După înfrângerea de la Liubcova, drumul turcilor a rămas liber, ei înaintând de-a lungul Clisurii şi semănând moarte, panică precum şi scrum printre locuitorii din Clisură şi Poliadia. Cu această ocazie au fost incendiate mai multe biserici şi şcoli. Mănăstirea Zlatiţa este din nou incendiată şi distrusă. Mănăstirea Baziaş a scăpat ca prin minune de distrugerile războiului.
Situaţia călugărilor a devenit dramatică după incendierea mănăstirii Zlatiţa, călugării trăind din ajutorul primit de la parohia Zlatiţa şi din donaţii strânse de mănăstirea Baziaş de la credincioşii acestor locuri care erau atraşi aici de icoana Făcătoare de minuni (Bogorodiţa Troieruciţa din Hilandar) considerată cea mai mare sfinţenie a sârbilor din Clisura Dunării. Icoana reprezintă o copie a renumitei icoane din Hilandar. Locul ei se află imediat la intrare în partea de miazănoapte a zidului bisericii mănăstirii Baziaş.
Neputincioşi în faţa acestei situaţii dramatice călugării celor trei mănăstiri se adresează Adunării de la Timişoara cerând ajutor pentru renovarea bisericii.
Mănăstirea Zlatiţa ar fi rămas mult timp în stadiul de ruină dacă nu ar fi intervenit episcopul de Vârşeţ, Iosif Ioanovici de Sacabent.
Graţie eforturilor şi demersurilor episcopului Iosif Ioanovici Sacabent,  mănăstirea Zlatiţa intră renovată în secolul al XIX-lea. Se pare că în urma milosteniilor primite, situaţia mănăstirii s-a echilibrat câtuşi de puţin, din moment ce în anul 1805 se ridică conacul mănăstirii din Baziaş din piatră. De asemenea a crescut şi numărul vieţuitorilor de la 5, cât au avut cele trei mănăstiri în anul 1789, la 9 vieţuitori în anul 1802.
În anul 1847 în Zlatiţa trăiau următorii călugări: Nichifor Mangiulov egumen, Samuil Adamovici ajutorul egumenului, şi ieromonahii Platon Raiacici, Augustin Negrea şi Ioanichie Ispirovici.
Aceştia au fost în anul următor martorii groaznicului incendiu din anul 1848 când, în cursul evenimentelor revoluţionare din acel an, mănăstirii i s-a dat foc de către ostaşii Batalionului 9 de honvezi aflaţi sub comanda maiorului Karl fon Abancurt, drept represalii la incendierea unor mori de pe Nera şi Iaruga de către armata sârbă.
Neavând unde să se adăpostească, călugării s-au mutat la mănăstirea Baziaş în toamna aceluiaşi an, unde au stat până în anul 1860 când, din nou, s-a refăcut mănăstirea Zlatiţa.
În perioada şederii la Baziaş aceasta a devenit centrul provizoriu al vieţii spirituale a monahilor din Zlatiţa.
Şederea călugărilor în mănăstirea Baziaş a avut o influenţă pozitivă asupra stării acesteia, deoarece în anul 1855 s-a trecut la repararea acesteia. În anul 1860 biserica a fost pictată în interior de pictorii Jivco şi fiul său Dimitrie Petrovici din Zemun, ajutaţi de zugravul Moriţ Braer, după cum se poate vedea din textul unei table de metal ce se află şi azi pe peretele dinspre miazănoapte al bisericii.
Vizavi de aceasta, pe peretele de miazăzi se află o placă de marmoră care ne arată cine a sprijinit şi coordonat această acţiune. Pe această placă se disting numele patriarhului Iovan Raiacici şi a episcopului Emilian Kenghelaţ ce indică faptul că această lucrare s-a efectuat în timpul păstoririi lor, iar cei care au ajutat ca ea să fie dusă la bun sfârşit au fost coloneii Alexa Kukulevici, administratorul Iosif Ţvetkovici şi „fratele” Arsenie Moga, cât şi ofiţerii Ilie Megheleş şi Eugeniu Popovici (armiţier).
Înrămată în sticlă, se află pe peretele de miazănoapte şi o hârtie care cuprinde numele ctitorilor şi binefăcătorilor care au ajutat materialiceşte lucrările. Printre aceştia se disting cneazul Serbiei Miloş Obrenovici şi familia sa.
Tot în timpul şederii călugărilor de la Zlatiţa în Baziaş, a funcţionat aici şi o şcoală mănăstirească, învăţătorii fiind amintiţii egumenul David Arsenievici şi ieromonahul Arsenie Moga.
În aceaşi perioadă la Baziaş sunt consemnate şi două cazuri de epitimie: cea a preotului Iovan Gruici din Alibunar şi cea a preotului Cornerevei Nicolae Ursulescu.
Călugării mănăstirii Zlatiţa au stat în Baziaş până în anul 1860, după care s-au reîntors la mănăstirea renovată din Zlatiţa.
Între anii 1868-1872, sub îndrumarea egumenului Zlatiţei, Luchian Ieremici, s-au efectuat reparaţiile atât asupra bisericii cât şi a conacului mănăstirii Baziaş. Aceste reparaţii s-au terminat, cum reiese din pecetea mănăstirii Baziaş (din anul 1900), în anul 1872. Pecetea respectivă are reprezentată în interior biserica mănăstirii Baziaş, pe a cărei turlă se distinge anul 1872. Cei care au ajutat la efectuarea acestor lucrări au fost soţii Stefan şi Iulka Andreievici din Zemun, după cum arată placa de marmură aflată pe peretele de miazăzi imediat la intrarea sub clopotniţă.
Îmbolnăvirea, în anul 1887, a egumenului Lukian Ieremici şi plecarea acestuia la mănăstirea Voiloviţa, care putea să-l întreţină, duce la înrăutăţirea situaţiei economice a celor două mănăstiri punându-se chiar problema supra-vieţuirii lor.
Situaţia dificilă în care se găsea mănăstirea a determinat organele bisericeşti superioare să afilieze temporar mănăstirea Zlatiţa la mănăstirea Voiloviţa care avea o situaţie mai bună. Economia ambelor mănăstiri este administrată pentru scurt timp de egumenul Iosif Iorgovici împreună cu Stefan Almajanovici.
Prin numirea ieromonahului Sava Vlahovici de la mănă-stirea Mesici în funcţia de egumen al Zlatiţei, mănă-stirea se desprinde de Voiloviţa.
Pentru a ieşi din situaţia grea în care se aflau mănăstirile Zlatiţa şi Baziaş, se încearcă noi soluţii. Astfel după atâţia ani de dependenţă faţă de Zlatiţa, mănăstirea Baziaş devine autonomă odată cu numirea în anul 1900 în calitate de egumen al Baziaşului a lui Iosif Popovici care primeşte administrarea mănăstirii Baziaş de la Sava Vlahovici pe data de 16  octombrie 1900.
Având conducerea de sine stătătoare, mănăstirea intră în secolul XX cu averea împuţinată, trăind dintr-o mică grădină de legume şi puţină vie, având în total 2 jugăre de pământ.
Situaţia grea a mănăstirii îl determină pe egumenul Iosif Popovici să deschidă în anul 1900 un registru de donatori pentru mănăstirea Baziaş.
Situaţia mănăstirii s-a înrăutăţit şi mai mult în timpul primului război mondial când biserica a fost ţinta tunurilor de pe vasele de război aflate pe Dunăre.
Între timp egumenul Iosif Popovici s-a îmbolnăvit şi nu mai era în stare să redreseze situaţia mănăstirii din Baziaş. Nu se ştie când a plecat din Baziaş, dar în anul 1919 administratorul mănăstirii din Baziaş a fost ieromonahul Constantin Iovanovici care nu stă mult aici, deoarece cu data de 1 octombrie 1923 este numit administrator la mănăstirea Zlatiţa, unde rămâne până în 1926, când moare.
În anul 1928, după 28 de ani de autonomie mănă-stirea Baziaş este din nou afiliată mănăstirii Zlatiţa. Tot atunci ieromonahul Nicanor Savici este eliberat din funcţia de administrator al parohiei din Moldova Veche şi este numit ca administrator provizoriu al mănăstirii Zlatiţa.
Noul egumen împreună cu episcopul Gheorghe Letici şi protopopul Slobodan Costici au făcut planuri pentru refacerea celor trei mănăstiri, identificând ca surse de finanţare ajutoarele care vor primi de la administraţia din Kikinda şi a oamenilor credincioşi.
Cu toate eforturile depuse de acest destoinic slujitor, Nicanor Savici, nu s-a reuşit în totalitate ceea ce şi-a propus. Oricum eforturile sale rămân lăudabile dacă avem în vedere că atâta vreme cât a administrat toate cele trei mănăstiri s-au realizat unele lucrări: în anul 1930 s-a refăcut mănăstirea Cusici, iar în 1934 s-au prins de fier zidurile bisericii mănăstirii Zlatiţa.
Ce nu i-a permis lui Nicanor Savici să îndeplinească cele propuse, era starea materială precară a celor trei mănăstiri, cât şi vremurile grele de atunci după cum chiar el va arăta într-o scrisoare adresată episcopului Letici.
În anul 1934, la Baziaş nu era nici un călugăr, în timp ce la Zlatiţa era ieromonahul Dimitrie Popovici care a fost trimis de la parohia Lucarevăţ. În acel an, la mănăstirea Baziaş slujbele se oficiau o dată pe lună. Cele câteva familii româneşti din Baziaş s-au adunat şi au trimis o cerere la Ministerul Cultelor pentru a le da bani să zidească o capelă. Replica sârbilor ortodocşi în faţa acestei situaţii a fost promptă. Cu data de 1 iunie 1936 mănăstirea Baziaş este din nou despărţită de mănăstirea Zlatiţa şi trecută sub administraţia egumenului Pantelimon Doşen.
Dar pentru că cele două mănăstiri nu-şi achitau cu regularitate obligaţiile, egumenul Pantelimon Doşen era nevoit să se adreseze mereu organelor bisericeşti superioare pentru a primi ce i-a fost promis.
Între timp mănăstirea se degrada continuu. Acest fapt l-a determinat pe egumenul Pantelimon Doşen să lanseze prin intermediul revistei „Duhovna straja” un apel către toţi cei care ar putea ajuta biserica mănăstirii din Baziaş.
Glasul apelului a avut un efect scontat căci în anul 1936 mănăstirea a fost reparată. În sprijinul mănăstirii a stat episcopul Gheorghe Letici şi câteva personalităţi din Iugoslavia care au dorit ca numele lor să rămână anonim. Patriarhia Serbiei, în sprijinul acestei acţiuni, a donat suma de 20.000 de dinari, iar societatea U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reşiţa) a donat tabla necesară acoperirii bisericii.
În intenţia egumenului Pantelimon Doşen a stat ca din ajutoare să cumpere pământ şi animale care să asigure mănăstirii o existenţă de sine stătătoare.
Acest lucru însă nu s-a reuşit întrucât, în anul 1937, prin moartea egumenului mănăstirii Sf. Gheorghe, se face o nouă redistribuire a călugărilor şi egumenul Pantelimon este mutat de la mănăstirea Baziaş, care devine din nou afiliată la mănăstirea Zlatiţa.
În anul 1939 conducerea mănăstirii Baziaş este preluată de ieromonahul Gheorghe Draghici şi din nou se desparte de Zlatiţa.
În iunie 1940, Nicanor Savici este mutat la Bezdin, iar ieromonahul Gheorghe Draghici preia şi administraţia mănăstirii Zlatiţa.
În timpul celui de al II-lea război mondial starea mănăstirii se înrăutăţeşte. În cursul anului 1944, între 28 august şi 6 septembrie, Baziaşul a fost atacat de 9 ori de artileria germană. În ziua de 6 septembrie, în cursul rezistenţei opuse de forţele armatei române, au pierit şeful vamei împreună cu 6 soldaţi de infanterie şi un sergent elev.
La 1 decembrie 1945, conducerea celor trei mănăstiri este preluată de ieromonahul Kiril Seculici. Acesta a rezidat la mănăstirea Zlatiţa până la 12.01.1947 când, după ce l-a gonit armata din biserica mănăstirii, s-a mutat la mănăstirea Baziaş. În baza unui proces verbal din 1949 a predat statului cu titlul de donaţie pământul mănăstirii pe care nu l-a putut lucra, reţinând pentru mănăstire 16 jugăre.
În condiţiile când noile autorităţi comuniste ajunse la putere au declanşat procesul de cooperativizare în sate învecinate mănăstirii, părintelui Kiril Seculici i-a fost foarte greu să reziste. În acelaşi an el se îmbolnăveşte şi roagă organele bisericeşti superioare să-l înlocuiască cu un om tânăr şi sănătos, dar cererea lui rămâne fără răspuns, deşi a repetat cererea şi în anul următor. În anul 1950 este nevoit să predea autorităţilor protocoalele celor botezaţi, născuţi şi morţi.
În anul 1951, cu permisiunea sa, clopotul mănăstirii şi inventarul bisericii din Cusici este predat bisericii din Zlatiţa.
În anul 1953 în aşteptarea răspunsului la cerere, părintele Kiril Seculici lucra în jur de 5 hectare de pământ.
Pe data de 13 noiembrie 1955, acest ultim şi destoinic slujitor al altarului a murit de infarct în conacul mănăstirii din Baziaş. A fost înmormântat în ziua de 15 noiembrie 1955, în cimitirul localităţii din Baziaş, slujba înmormântării fiind oficiată de protopopul Voin Pasculovici, preoţii Dimitrie Ivanov (Câmpia), Mihailo Stoianovici (Socol) şi ieromonahul Simeon Grbici.
La iniţiativa P.S. Lukian, episcopul Slavoniei şi administratorul Eparhiei Timişorii, s-a ridicat în 1997 o cruce la mormântul acestui destoinic monah şi s-a făcut o slujbă de pomenire oficiată chiar de Preasfinţia Sa în semn de omagiu faţă de strădaniile părintelui Kiril Seculici de a menţine neatinsă flacăra credinţei în mănăstirile Clisurei şi Poliadiei.
O dată cu moartea ieromonahului Kiril Seculici s-a stins şi viaţa monahală în mănăstirea Baziaş.
În perioada regimului comunist, mănăstirea Baziaş a fost lăsată pradă timpului, care a ruinat-o încetul cu încetul.
În anul 1980, graţie eforturilor credincioşilor din Clisura şi Poliadia, mănăstirea a fost supusă unor reparaţii consistente. Reparaţiile au constat în următoarele: s-a stricat vechiul conac şi s-a ridicat altul nou, s-a reparat zidul care înconjoară mănăstirea, s-a schimbat tabla de pe acoperişul bisericii şi s-a tencuit în exterior biserica mănăstirii.
Demne de amintit aici sunt eforturile preoţilor din Clisura şi Poliadia care au lucrat cot la cot cu credincioşii din aceste locuri. Un loc aparte în cadrul acestei acţiuni l-a avut preotul Vasile Vezelici împreună cu enoriaşii săi din Moldova Veche.
Cu toate eforturile din anii 1980-1982, când mănăstirea a devenit funcţională, aici oficiindu-se slujbe mai ales cu ocazia prăznuirii sărbătoarei Preobraženje, biserica mănăstirii necesită reparaţii urgente în interior, unde pictura este în mare parte deteriorată.
Să ne încredem în Dumnezeu că vor veni vremuri mai bune, o briză de speranţă în ce priveşte refacerea mănăstirilor din acest colţ de ţară s-a ivit deja prin venirea Preasfinţiei Sale Lukian în calitate de administrator al Eparhiei Timişoarei, mănăstirea Zlatiţa simţind deja mâna păstorului cel bun care vrea s-o aducă în starea de sfinţenie care a avut-o cândva. Să nădăjduim că şi mănăstirea Baziaş va avea în curând aceiaşi soartă. ”

http://www.rastko.rs/rastko-ro/manastir_bazjas.htm

Implicarea credincioşilor ortodocşi sârbi din Caraş-Severin, a autorităţilor locale, a oamenilor cu suflet, se simte pe ici pe colo, autorităţile judeţene din Caraş-Severin ar cam fi timpul să treacă de la vorbe şi promisiuni electorale, la fapte, căci, Mănăstirile Ortodoxe Sârbe Baziaş şi Cusici Zlatiţa, sunt mai mult decât simboluri, lăcaşuri de cult, … ele pot deveni puncte de atracţie turistică, sunt o dovadă vie a convieţuirii paşnice, unităţii spirituale, a istoriei comune a fraţilor sârbi şi români. Că au fost construite de Sf Sava Nemanici, ori de despoţii sârbi, mănăstirile din Klisura Dunave merită atenţie şi trebuie să fie restaurate şi populate cu călugări, pământul din jurul lor să dea roade ca altădată, în vremurile când Baziaş era un renumit port la Dunăre şi Zlatiţa loc de recreere , Mănăstirile Baziaş şi Cusici Zlatiţa trebuie să redevină ce au fost ! Aşa să ne ajute Dumnezeu, după fapte şi implicare, nu după vorbe-n vânt, ci, după cum avem sufletul, inima, iar Tatăl ştie ! Se aude Cj al C-S ?

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro şi arhiva personală

informaţii preluate de pe surse : http://www.radio-resita.ro, http://www.rastkors/rastko-ro, http://www.muzeulbanatuluimontan.ro, http://www.lumeasatului.ro