Mai am un singur dor…

sursa imaginii : aici

…să apuc ziua aia în care să cunosc un om care să nu uite de unde a plecat odată ajuns acolo, sus, în locul în care tentaţia refugierii în „siguranţa” turnului de fildeş este, se pare, ireprimabilă chiar şi pentru oameni înzestraţi de Dumnezeu Drăguţul cu inteligenţă şi capacitate de înţelegere cu mult peste medie. din păcate pentru mine, din păcate pentru noi, cei mulţi reduşi de măriile lor, ielitele, la genunchiul broaştei circumscris noţiunii de „talpa ţării”, aşa-i e scris românului: să-şi doinească dorul, că marşurile au fost scrise de alţii pentru alţii, nu de rapsodul popular, nici de Eminescul nepereche.

experienţa „mitului” baciu leo nu avea cum fi altfel decât a altor baci mai vrânceni, moldoveni ori ungureni ca acesta.

se întâmpla la vremea primilor ghiocei ai unui sfârşit de iarnă molcomă. O schimbare din viaţa celui care sunt – acela despre care am dat suficiente detalii spre a fi recunoscut de cei ce mă vor fi întâlnit dincolo de limitele lumii virtuale, dar lesne trecute în penumbră de „strălucirea” mitului leo, ce, se pare, rău a mai scos din fire amatorii de măşti dintr-o tabără ori cealaltă, lesne ignorate de cei obişnuiţi a inventa autobiografii false, deci incapabili a crede că există şi oameni reali, cu biografie reală – o schimbare, spuneam, a făcut să mă trezesc, deodată, dintr-un om extrem de ocupat, suficient de ocupat încât, ca mulţi români culcaţi proletari şi treziţi sclavi pe plantaţiile transnaţionalelor de s-au repezit să ne „salveze” prin „investiţii”, nici timp de a-şi vedea pruncii crescând nu mai aveam, într-unul care să aibă vreme a se întreba ce şi cum despre trecerea sa printr-o lume în dramatică transformare; sau scufundare, cum ar zice fostul comunist de frunte, devenit, ca mulţi alţii aşijderea, actualul capitalist de frunte Copos…

şi dintr-o întâmplare, ca multe dintre cărările pe care ne poartă viaţa, mi-am aflat paşii rătăcind pe blogul unuia de zicea că are cititorii mai inteligenţi ca ai altora. se vede însă treaba că, dintre toţi proştii care au păşit pe-acolo, eu am fost cu siguranţă cel mai mare!

am fost suficient de prost încât să cred că titularul blogului l-a creat din dorinţa de a realiza o comunicare nu unisens, aşa cum de obicei sunt „comunicările” politicienilor de pe la noi, preocupaţi doar să se pună în valoare, prin ceea ce nu sunt, mai degrabă decât prin ceea ce sunt, căci aşa au auzit ei că se face marketingul politic: dând pulimii „detalii” despre ceea ce se aşteaptă să fii, nicidecum să te prezinţi aşa cum eşti; şi, mai ales, rupându-li-se efectiv de ceea ce „publicul” aşteaptă de la ei, de „oful” ţăranilor, plebeilor în genere, de a căror grijă nu mai pot decât în acele zile în care, ca şi femeile, dumnealor, politicienii, au a-şi da obolul de sânge, politic în cazul lor: ciclul; electoral în cazul lor…

şi-am mai fost suficient de prost încât să cred că majoritatea celor cu care împărţeam lumea acelei grădiniţe e, aşa ca mine, reală; adicătelea formată din indivizi mânaţi de credinţa în vorba aia cu „vox populi”, unii mai curajoşi, dispuşi a scrie în nume propriu, alţi mai precauţi, tupilaţi în spatele vreunui „nume de scenă”, alţii… mă rog, o lume variată, dar reală, nicidecum, aşa cum aveam să constat, inventată în adevărate colective de redacţie atât de perverse, încât nici n-ai ştii care dintre ele, cele pro ori cele anti, va fi inventat vreunul sau altul dintre „personajele” atât de numeroase ce ascund în spate atât de puţini manipulatori de pană; da, manipulatori, nu mânuitori; da, într-o lume în care mă refugiasem fugind din calea celui mai teribil instrument de manipulare în masă – tembelizorul, aveam să nimeresc într-un adevărat conclav al manipulatorilor de toate culorile şi orientările; după cum vă spuneam, am fost doar un (alt) prost!

ş-am mai fost atât de prost încât să cred că îi fac unui om un bine, când de fapt nu făceam decât să încurc teribil locul; în fond, e dreptul omului să se refugieze în propriul turn de fildeş, nu-i aşa?! ori eu veneam, cu glas mare, să-i turbur liniştea cu adevărul meu, aşa cum îl văd eu de aici, de la talpa ţării; că, vezi bine, ceea ce ei, ielitele, iau de sus, pentru mine e chiar o mândrie: mândria de a fi un fiu de ţărancă româncă analfabetă înainte să fiu absolvent a două facultăţi ale statului român; care ţărancă mi-a dat lecţii pe care un stat corupt şi mercantil n-avea cum a mi le da; că doar de la o ţărancă puteam învăţa care-i diferenţa dintre a fi onorat şi a fi „cinstit”… diferenţa dintre a te realiza şi a parveni; şi multe altele, pe calea devenirii mele ca om, nu ca ielită…

dar, aşa cum e dreptul fiecăruia să-şi aştearnă aşa cum doarme, e, cred, şi dreptul meu să nu fiu luat de prost, chiar dacă, repet, am fost cel mai mare prost dintr-o selectă colecţie de cititori mai inteligenţi ca ai altora. măcar eu am fost destul de deştept să-mi dau seama că sunt un prost. dar sunt un prost ADEVĂRAT, nu o ielită FALSĂ ca ei. pentru că eu exist, dincolo de mit, şi-mi câştig o pâine, albă, neagră, cum o fi, dar demnă, în vreme ce ei trăiesc din minciună, din fiere, din mizerie a sufletului, din manipulare şi, mai ales, din naivitatea unuia care, atât de obişnuit cu valurile valuri de trepăduşi ce roiesc, de când e lumea, prin preajma mărimilor vremii, chiar nu mai ştie să recunoască un chip de om atunci când îi iese în cale; şi cum ar putea fi altfel, când în carnavalul vieţii lui nu-i e dat a vedea decât măşti aflate dincolo de… măşti?!…

Mai am un singur dor, Sibilla: să apuc ziua aia în care să-ţi afli acea brumă de noroc spre a putea pune o pită mai albă pe masa pruncuţului tău, spre a putea afla liniştea sufletească născătoare a acelor rânduri-gânduri ale tălică despre frumos ce atrăgea cândva pe aici suflete frumoase ca ale Pescăruşului, Elisei şi altor şi altor iubitori de acel soi de frumos incompatibil cu lumea mizeră a gâştelor (ca să nu le zic pe nume, guşterilor, în genere curcubeu) pe care ai ales să-ţi consumi orzul prin militantismul tău de social-democrat prin naştere, nu prin mimare, spre a putea, aşa cum am vorbit atunci, în ziua aceea în care am ales să mă rup în faţa tălică, unica excepţie dintre „virtuali”, de „virtualul” ce eram, căci numai astfel aş fi putut să prind de mână un om aflat pe marginea prăpastiei, condamnat de o tabără şi trădat de o alta, şi să transferi spre alţii aflaţi în nevoie „boţul de mămăligă” primit de la mine, anonimul baci

leo