Drapelul Naţional – 26 iunie

Drapelul Naţional – 26 iunie

Ziua de 26 iunie a fost proclamată ca Ziua Drapelului Naţional al României, prin Legea nr. 96 / 20 mai . 1998. În această zi, în anul 1848 a fost emis Decretul nr.1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti, prin care Tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.

De ziua Drapelului Naţional al României, pretutindeni în ţară sunt organizate manifestări cultural-educative, serbări, ceremonii militare. programe, consacrate Istoriei Românilor. Arborarea Drapelului Patriei marchează această Zi.

Trei culori cunosc pe lume

Ce le ştiu ca sfânt odor,

Sunt culori de-un vechi renume

Amintind de-un brav popor.

Cât pe cer şi cât pe lume,

Vor fi aste trei culori,

Vom avea un falnic nume,

Şi un falnic viitor.

Roşu-i focul vitejiei,

Jertfele ce-n veci nu pier

Galben, aurul câmpiei,

Şi-albastru-al nostru cer.

Multe secole luptară

Bravi şi ne-nfricaţi eroi

Liberi să trăim în ţară

Ziditori ai lumii noi.

– Ciprian Porumbescu –

Istoricul Drapelului Naţional :

Unii considera ca stindardul dacic era vopsit in rosu, galben si albastru

Pentru majoritatea romanilor ziua de 26 iunie este una ca oricare alta. Putini stiu ca atunci serbam, vorba vine, „Ziua steagului national”. Purtat pentru prima oara de pandurii lui Tudor Vladimirescu, intr-o forma apropiata de cea pe care o are astazi tricolorul, se pare ca cele trei culori au fost emblema nationala din vremuri mult mai vechi.
Unii istorici romani aduc argumente in favoarea unei ipoteze uluitoare: steagul dacic, „balaurul cu cap de lup”, era colorat in rosu, galben si albastru. Cromatica reprezentativa a stramosilor nostri, din vremuri imemoriale. Cele trei culori au fost pastrate, in mod oficial, intrucat acestea au fost culorile etniei si ale pamantului, fiind conservate prin traditie si impuse de obiceiurile zonei. Ipoteza este sustinuta, separat, de istoricii Aurel David si dr. Marius Bizerea. Aceasta varianta despre originea steagului nostru national nu este inca validata stiintific, dar nici nu poate fi negata, deoarece are o documentatie solida la baza.
Strabon constata ca numele stravechi al dacilor era „dai” sau „dav”, adica lupi sau cei ce se aseamana cu lupii. Astfel, intreaga simbolistica pe care dacii au impus-o antichitatii a fost „semnul lupului”. Steagul cu balaur – dragonul – alaturi de cultul cerbului si cavalerii gemeni purtatori de dragon reprezinta un simbol caracteristic intregului neam tracic. Este insa cert ca acest insemn heraldic a fost preluat oficial de romani in urma cuceririi Daciei si a dislocarii, in afara hotarelor acesteia, a unui numar mare de daci „foarte potriviti pentru razboi, impreuna cu armele lor”. Incepand chiar cu imparatul Traian, romanii au recrutat pentru nevoile Imperiului unitati auxiliare formate exclusiv din daci.
Alaturi de „sica”, sabia de care dacii erau nedespartiti, unitatile formate din daci au dus cu ele si steagul cu balaur zburator. Cel putin in primele decenii, acesta a fost preluat cu intregul sau simbolism. Dragonul i-a insotit pe daci, deveniti militari ai armatei romane, pana la hotarele de rasarit ale imperiului. In Capadochia (sudul podisului Anatoliei), de pilda, este mentionata o „Alla I Ulpia Dacorum”, iar in Siria o „Cohors I Ulpia Dacorum”, din care facea parte si un anume Aurel Iulio Draco.

Structura cromatica a dragonului a fost reliefata chiar in acele vremuri, dar istoricii au dat prea putina importanta acestei informatii. Sunt extrem de pretioase in acest sens observatiile facute de Arian, guvernator al Capadochiei pe vremea imparatului Hadrianus (117-138). Acesta spune ca „insignele” dacilor le alcatuiesc niste balauri de marime proportionala cu aceea a prajinilor de care sunt legati. Se fac din bucati de panza de diferite culori, cusute laolalta. Balaurii acestia au capul si intregul trup pana la coasa ca al serpilor. Cand se porneste atacul, balaurii se umfla din pricina aerului, semanand grozav cu fiarele si suierand datorita miscarii in viteza. Infatisarea dragonului este diferita deci de imaginile pe care le-am cunoscut pana acum din basoreliefurile sculptate pe diferite monumente romane. Balaurul era confectionat din bucati de panza de diferite culori. Arian nu specifica insa despre ce culori este vorba. Dar…
Dragonul s-a raspandit si in alte zone ale Imperiului Roman, de unde se pot reconstitui culorile pe care acesta le avea. In anul 145, daci din „Cohors I Aelia Dacorum”, trimisi de imparatul Hadrianus in sud-estul Britaniei, au fost lasati la vatra. Dacii, deveniti cetateni romani, au fost impamanteniti cu parcele chiar in jurul castrului Amboglana, pe care il aparasera ca soldati. Copii lor, educati in spiritul militar, au intrat, la randul lor, in armata, continuand serviciul militar al tatalui. Sudul Britaniei „fu repede presarat cu casute romane”. Dacii si-au pastrat insa traditiile militare, printre care sica si dragonul, care au ramas un insemn de razboi pentru populatia din sud-estul Angliei si este considerat de istorici o „relicva a dominatiei romane”.
Folosind infanteria disciplinata, armura, armele de aruncare la distanta si cavaleria din epoca tarzie a tehnicii romane de lupta, britanicii au reusit sa-i respinga o vreme pe saxoni. Legendarul rege Arthur a repurtat in anul 500 o victorie asupra saxonilor, in apropierea muntelui Badon. Ei bine, celtii au folosit ca stindard de lupta dragonul zburator, a carui prezenta pe pamantul Britaniei era legata de stationarea aici a trupelor romane. Regele Arthur a fost imortalizat ridicand un astfel de stindard in onoarea tatalui sau, Uther Pendragon.Cognomenul Dragon (Draco) a fost intalnit si la militarii daci din trupele romane stationate in estul imperiului cu 250 de ani inainte. Iar „Dragonul” purtat ca stindard de celti era confectionat din tesatura usoara, cu gura deschisa, prin care patrundea aerul la cea mai mica adiere de vant, determinandu-l sa scoata sunete ascutite care speriau dusmanul. Redat de catre istoricul Whitney Smith, de pe un document de epoca, dragonul folosit de celti si-a dezvaluit pentru prima oara cromatica: rosu, galben si albastru.
Chiar daca dragonul a disparut in tinuturile dunarene ale Imperiului Roman, cele trei culori si-au urmat destinul ancestral care a dat distinctie acestei zone a lumii. Insigna legiunilor V-Macedonia si XII-Gemina, de pilda, se evidentiaza printr-o frapanta succesiune coloristica a celor trei culori: rosu, galben si albastru.
In anul 535, imparatul bizantin Iustinian reface legatura imperiului cu tinuturile dunarene. El infiinteaza doua cetati la nord de Dunare, Recidava si Litterata. Stema acestei provincii, locuita de urmasii dacilor romanizati, era colorata in rosu, galben si albastru, dispuse de la stanga la dreapta.
Sub conducerea a trei frati – Petru, Asan si Caloian – valahii dintre Balcani si Dunare au reusit sa intemeieze un „regat al valahilor si bulgarilor”. In luptele purtate impotriva bizantinilor, stindardele valahilor se prezentau sub forma chipurilor de balauri care, atarnate in varful sulitelor, se clatinau in vant si-i inspaimantau pe vrajmasi. Sub flamura acestor balauri, Asan proiectase sa uneasca sub sceptrul sau cele doua Dacii si sa formeze un mare regat roman, care s-ar fi intins de la Carpati pana la Muntii Balcani. Cronicarul grec Nichita Choniates spune ca flamurile din varfurile sulitelor erau colorate.
Din secolul al XVII-lea rosu, galben si albastru apar tot mai des in documentele emise de cancelariile domnesti si avanseaza incet si perseverent catre insemnele suveranitatii. Iar primul steag tricolor propriu-zis este purtat de Tudor Vladimirescu la 1821.
Dupa ce Decebal si-a pus capat zilelor, urmasul direct al Marelui Preot, „cel de-al saptelea Deceneu”, s-a refugiat in padurile din jurul cetatii Sarmizegetusa Regia, impreuna cu nobilii (tarabostes) daci. Acestia au reusit sa salveze o mare parte din fabuloasele comori, care formau tezaurul dacic, ingropandu-le in locuri numai de ei stiute. Dio Cassius, in „Istoria Romana”, povesteste ca aproximativ 165.000 kg de aur si peste 330.000 kg de argint se afla ascunse in maruntaiele pamantului.
In anul 1802, cativa copii care pasteau oile pe culmea Gradistei, in apropierea Sarmizegetusei, au descoperit 400 de monede din aur masiv, denumite mai tarziu „kosoni” sau „Lysimach”. Doi ani mai tarziu, 987 de monede dacice din aur, au fost topite in lingouri de Monetaria Principatului Transilvaniei si duse la Viena, in tezaurul imperial.
In anul 1996, o intamplare avea sa aduca din nou in actualitate „febra aurului dacic”. Un batran sarac, a gasit intamplator, in gradina sa din platoul Luncanilor, o caldare plina cu monede de aur, pe care le-a predat, contra cost, Bancii Nationale, Bancorex, Muzeului National de Istorie al Romaniei si Muzeului Civilizatiei Dacice si Romane. In anul 1997, Interpolul a confiscat de la un roman din Orastie, aflat pe teritoriul Ungariei, 200 de „kosoni”.
Aceste descoperiri, care au devenit publice, au determinat crearea unei adevarate retele internationale de tip mafiot. Se pare ca exista trei filiere: sarba, ucraineana si moldoveana, care au legatura cu mafia rusa de la Moscova. Cert este ca pe Internet a aparut din 1999, la adresa http://www.globaldiscovery.com o pagina care face reclama cetatii dacice. Contra unei sume de 3.500 de dolari, cautatorii de aur pot participa la o „expeditie arheologica” in cautarea comorilor dacice. Nebunia aurului a ajuns la apogeu in acest an.
Asa dupa cum ne-a declarat Rimbetea Lucretia, supraveghetoare la Sarmizegetusa Regia, „zilnic padurile sunt strabatute de oameni necunoscuti. Daca ii intalnesti dupa un fag sau pe carare, se fac ca nu mai stiu romaneste, chiar daca sunt romani. Multi dintre ei sunt mascati si nu ii cunoastem. Circula zi si noapte si mi-e teama sa ma apropii de ei. Eu si sotul meu suntem angajati sa avem grija de cetate si nu avem putere sa-i luam la intrebari in afara cetatii. Acolo padurarii ar trebui sa-i intrebe ce cauta, ca doar ei au pusti. Eu vad aproape zilnic masini pe aici, dar sunt fara numere. Am auzit ca mereu se gaseste cate ceva din aur, caci strainii sunt dotati cu aparate speciale de cautare”.

„Blestemul lui Decebal nu-i sperie pe hoti”
Se spune ca inainte de a muri, regele Decebal si-a blestemat semenii sa fie pedepsiti de Zamolxe daca vor dezvalui cuiva de sange strain unde sunt comorile, iar profanatorii de morminte sa nu se poata bucura nici macar o zi de bogatiile gasite. Batranii mai spun ca aceste comori au fost legate prin „blestemul sarpelui”, astfel incat cei care pun mana pe aurul dacic vor muri de muscatura de sarpe. Nici blestemele si nici legendele nu par sa-i sperie insa pe cautatori.
„Ca sa «exploreze» in cetatile dacilor, strainii platesc 3.400 de dolari”.
Vechea cetate dacica a intrat in circuitul turistic international, strainii dovedind ca pot scoate bani frumosi promovand, din afara, obiective turistice romanesti.
Considerata un fel de Machu Pichu a Europei, Sarmizegetusa Regia si-a creat renumele ca fiind una dintre cele mai bogate in aur, argint si bijuterii resedinte regale din vremea Imperiului Roman. Ofertele de turism, raspandite chiar si pe Internet, pornesc de la 3.000$ pentru europeni (3.500$ pentru cei de pe alte continente) si au incluse cheltuielile legate de transportul cu avionul.
De asemenea, ofertele mai cuprind si informatii despre modul in care Sarmizegetusa a fost cucerita de legiunile romane si despre cum isi ardeau dacii casele pentru ca nu voiau sa lase bogatiile in mainile romanilor. Pornind de la ideea potrivit carei in ultimii 100 de ani doar 8 mici comori au fost descoperite in zona, agentiile de turism promit clientilor o adevarata „vanatoare de aur” cu dispozitive speciale pentru detectarea metalelor.

Ei nu au anuntat autoritatile si au ingropat comoara ca sa o scoata intr-un moment prielnic. Totul a pornit in momentul in care Vasile Bodea, 60 de ani, Ioan Stanciu, 37 de ani si Marius Luncan, 23 de ani, toti din Gradistea, au plecat in cautarea unei comori despre care auzisera prin sat. Si-au luat cazmalele, tarnacoapele si detectorul de metale si-au pornit catre Ceata. Au sapat, mai asiduu ca arheologii, timp de doua zile, iar la finalul lor au gasit ceea ce cautau: o oala ciobita cu 136 de monede de argint. Taranii au hotarat sa ascunda tezaurul si sa-l scoata cand vor avea un client. Comoara s-a intors in pamant: Luncan a ingropat banii intr-o punga de plastic, Stanciu, in doua flacoane de medicamente, iar Bodea a ramas cu o moneda si toarta de la oala. Greseala a fost ca la intoarcere in sat, entuziasmati, au povestit pe la vecini ce-au gasit. Un satean mai invidios i-a parat, iar politistii au intrat pe fir. Au fost amendati cu cate 10 milioane lei.

Cine vrea sa faca bani, face si din piatra seaca. Cum influentele benefice sau nu ale diferitelor credinte sunt greu de demonstrat, o fundatie prin care se practica felurite ritualuri „stramosesti” geto-dacice poate stoarce de la creduli bani frumosi.
In Bucuresti fiinteaya de sapte ani Fundatia Yamolxe. Putina lume a auzit insa de ea. Aceasta fundatie are un sediu discret intr-un apartament de trei camere in Drumul Taberei, la parterul unui bloc de patru etaje. Aici adeptii fac sedinte de hipnoza prin care spera „sa intre in vibratiie cu energiile pamantului emanate de geto-daci”. Adeptii acestor practici sunt racolati prin anunturi lipte pe garduri cu precizarea „Centru de medicina geto-daca” si evident, cu un numar de telefon. La capatul firului Ileana Rosioara, un psiholog pensionar, in varsta de 60 de ani, da foarte putine informatii.
La fata locului, adeptul medicinii geto-dacice afla doar despre conditiile trecerii la stilul de viata al stramosilor nostri si despre preturi, dar nu se explica exact ce urmeaza sa se intample. „Daca vreti numai un tratament de minimum 20 de sedinte la un pret de minimum 200.000 de lei pentru o sedinta trebuie ca cel putin doua saptamani sa adoptati stilul nostru alimentar”, ne-a explicat Ileana Rosioara. Problema este ca „stilul alimentar” este de fapt un mod de viata. „Trebuie sa consumi numai legume si fructe crescute pe pamant romanesc pentru ca cele din import sunt impregnate cu energia altor pamanturi, iar vegetalele nu trebuie gatite in nici un fel, nu trebuie tratate termic”, ne-a mai spus Ileana Rosioara. „Fanii” lui Zamolxe spun ca pot trata bolile renale si hepatice, psoriazisul si chiar cancerul de orice fel. Secretul este „sa crezi, daca nu crezi nu te vindeci”, sustine Ileana Rosioara.

Membrii fundatiei se intalnesc sambata si-si impartasesc experientele. Pentru a ma „initia” in aceasta terapie, m-am dus la adresa cu pricina. Cand am ajuns acolo, intr-o incapere intunecata, luminata doar de lumina unei lumanari si a unei candele folosite de preotii ortodocsi, aproximativ zece persoane ascultau o caseta cu marturiile unei femei ce povestea „despre o persoana la care a simtit o aura energetica extrem de negativa”. Probabil ca de aceea mi s-a spus ca trebuie sa plec! Ajunsesem acolo incognito, ca un simplu cetatean interesat de terapiile neconventionale, insa n-am avut acces la prea multe informatii.
Interesandu-ma in ce consta practic sedinta de terapie in stilul stramosilor nostri, mi s-a explicat ca este mai bine sa ma inscriu in fundatie cu o contributie de 100 de dolari si astfel pot participa la orice curs. Un curs de sacroterapie, adica „terapia sfanta”, costa un milion de leo pentru doua saptamani cu vreo zece sedinte ce dureaza in jur de 4-5 ore. Daca vrei sa te specializezi in hipnoterapie, adica terapie prin hipnoza, „sugestologie” la distanta, trebuie sa platesti tot 100 de dolari.
Inainte sa plec am mai fost informata despre tabara tematica „Nopti de Sanziene la Sarmizegetusa”, care costa un milion de lei de persoana. Sarbatoarea de Sanziene (ielele, in traditia populara) de pe 24 iunie este un prilej pentru nostalgicii geto-daci de a descifra „invataturile Omului Alb, Zeul din Carpati, Mosul Nostru”. In noaptea Sanzienelor „stramosii coboara sa descuie lacatele misterelor si poarta pentru intalnirea noastra cu reprezentanti ai castelor initiatice din preotimea Kogaionului” (n.r. Kogaion e „muntele sfant” pomenit in scrierile antice grecesti).

* … deputaţii români din Parlamentul de la 1865-1866 cereau astfel: “Naţiunea română să aibă în marca Ardealului însemnele sale, un vultur stând pe o stâncă de piatră cu crucea în gură şi să-şi aibă culorile sale, vânăt, roşu, şi galben, sigiliul şi steagul său.” Ceea ce, însă, nu s-a cuprins în legea naţionalităţilor din 1868, sub nici o formulare, atunci, sau mai târziu. Iată însă că trezirea ce zguduie acum Europa pe criterii etnice şi confesionale aduce din nou în actualitate această discuţie, care poate să fie ca un şurub fără sfârşit, dacă nu este dusă cu calm şi înţelepciune, oriunde s-ar întâmpla să fie, şi despre orice fel de simboluri: de reprezentare, sau de identificare, naţionale sau de naţionalitate, etnice, sau culturale, bisericeşti, sau de localitate. Cât priveşte semnificaţia vexillologică a culturilor din tricolorul românesc, aceasta este cea în general acceptată şi utilizată în ştiinţa steagurilor astfel:

l. Albastru (mai azuriu în varianta moldovenească): Reprezintă cerul şi aerul, cel mai nobil element după foc, simbolizând buna credinţă şi principiul vieţii ca dar divin.

2. Galben: (auriu): Simbolul bogăţiei şi a puterii de regenerare a omului şi a naturii, rodită şi gospodărită de blândeţea lui Dumnezeu, care din lume îşi face aureolă şi o luminează autarhic cu mintea sa.

3. Roşu: Simbolul de distincţie a regalitaţii basileice, a măririi, îndrăznelii şi singurătăţii în măreţie şi decizie. Dacă luăm în seamă că roşul este culoarea princiară prin excelenţă, înseamnă că se poate figura tricolorul românesc, printr-o triplă reprezentare a sensului său: cerul, pământul şi omul. *

Sursa : aici

Pe platoul Inspectoratului de Jandarmi Caraş-Severin din Reşiţa a avut loc astăzi o festivitate care a purtat o încărcătură emoţională semnificativă şi patriotică. Jandarmii au ţinut să marcheze Ziua Drapelului, invitând alături de ei pe colegii de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă “Semenic” dar, desigur, şi autorităţile judeţene. Alături de comandantul unităţii, colonelul Sorin Axenti, a trecut în revistă trupele prefectul judeţului Caraş.Severin, Octavian Ţunea, care a menţionat în scurtul său discurs, importanţă tricolorului şi a sentimentului patriotic generat de drapel de-a lungul istoriei poporului roman, din momentul în care, la 26 iunie 1848, guvernul revoluţionar de atunci a stabilit ca cele trei culori ale României să fie roşu, galben şi albastru. A urmat apoi, aducerea festivă a drapelului şi o slujba religioasă. La manifestare au participat şi invitaţi din partea Centrului Militar Judeţean. Chiar dacă am avut de-a face cu o manifestare mai restrânsă, fără demonstraţii ale jandarmilor, momentul a fost unul cu încărcătură simbolică şi emoţională, o manifestare sobră care readuce în atenţia noastră simbolul reprezentat de tricolor, ce a călăuzit generaţii de ostaşi şi patrioţi români la izbânzi militare şi politice, în tumultuoasa istorie a acestui popor.

Sursa :  radio resita

În drapelul unei naţiuni flutură sufletul colectiv al neamului. – Tudor Muşatescu

Anunțuri

Despre Sibilla

sibilla_poesis@yahoo.com
Acest articol a fost publicat în Pilde şi „aduceri aminte”... și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s