Muma – majka Darinka. A plecat, dar, a rămas cu noi…
Motto :
” Voinţa omului este un privilegiu, o idee înaltă, chiar când nu se ia în consideraţie folosirea ei morală. Simpla voinţă ridică deja pe om deasupra animalităţii, iar voinţa morală îl saltă până la divinitate. ” ( Schiller )
Antonio Vivaldi „La notte” :
Nu întreba…
nu întreba nimic, mă tac trecute seri,
tăceri ce-ţi spun un basm, ascultă-l…
despre tristeţile din mâinele de ieri,
tu, înţelege printre rânduri, apoi, uită-l…
de n-ai să-l vrei uita, să-l dărui către alţii,
sunt pilde ce rămân deasupra de cuvinte,
şi dincolo de linişti, sunt multe să le caţi,
se-audă doar povasta, zâmbeşte, ia aminte…
Sibilla
Muma – majka Darinka…
Îmi culegea zmeură, vară de vară. Nu voiam s-o servesc din bol, nu. Încăpăţânată am fost mereu, ştiam că, şi cât şi cum mă iubeşte… Trebuia să stea lângă mine, pe mica băncuţă, să-mi povestească, multe, multe şi eu luam zmeura din mâinile ei, avea un gust aparte, aroma copilăriei. Mâinile ei calde, sunt convinsă, făceau ca zmeura maicii mele Darinka să fie specială… N-am mai mâncat zmeură, nici mură, nu vreau, nimic nu poate înlocui mâinile ei, nimic…
Mi-au rămas amintirile, multe şi toate frumoase şi nici una nu se poate uita. Nu ratam o vacanţă la Lesco ( Lescoviţa ), acolo mereu am fost EU, acolo sunt şi voi fi mereu mai EU, nah, recunosc. Poarta bunicii scârţâia din toate încheieturile, se izbea de peretele scorojit de trecerea anilor, năvălea câte-un copil din sat, că nici unul n-a fost să nu fi deschis acea poartă… : ” mama Dărinko, s-o făcut zmeura ta, ne dai ? ”, ” mumo, ai mere măşanche, ne ducem la râu, ne pui şi nouă câteva în plasă? ”, ” Ma Darinka… or venit fetele de la Răşiţa, ne laşi deseară la dumneata la drum, nu facem rele, uite stai cu noi de pază, stă şi baba Iela şi mama Desanka , ne laşi, aşa-i că ne laşi? ”, ” mumo, ai făcut turce, ai şi cucuruz fiert… ”… Zâmbea, asta ştia muma, sâ zâmbească, apoi : ” Vă dă muma, haida-nuntru, numa închigieţi poarta mă copii, că n-are muma alta… ”. Niciodată nu a spus altfel, aducea cotăriţa, farfuria cu gogoşi cum numai ea ştia să facă, aducea tot şi… împărţea, la toţi dădea. Cum reuşea să aibă destul întotdeauna, niciodată n-am aflat, dar nu i-am uitat pildele, nici măcar una. Stătea seara cu noi la drum, noi povesteam, cântam, jucam , aduceau băieţii şi armonika, ea mai şi cucăia ( aţipea ), tresărea deodată şi-i auzeam vocea : ” copii, vă spune muma ceva, atenţie – foaie verde de dai n-ai/ nu mai da să vezi cum ai/ dar şi dacă eşti zgârcit/ geaba ai, nu eşti iubit/ din puţinul care-l ai/ fă cumva la toţi să dai/ din ce dai tot vei avea/ Cineva îţi va tot da… ” Se ridica de pe clupe ( bancă ) şi : ” mă duc să v-aduc o vadră de apă rece de la bunari… ” Fericită şi mulţumită ca ea nima n-a fost, când dăruia era EA şi majka a fost întotdeauna EA.
N-a fost copil, om, să nu-i pupe mâinile când majka a fost aşezată-n sicriu, mâinile ce le-a şters lacrimi şi funduleţele, aşa respectată a fost şi-a rămas. Ani la rând a lucrat la Şcoala şi Grădiniţa din Lescoviţa, a înlocuit şi dăscăliţele, a grijit şi de gentuţele micuţilor, a făcut pită-n cuina ( cuptorul ) şcolii la mai tot satul, şi-a fost aspră la sfat, dar supărare n-a ţinut cu nimeni, a iertat şi-a iubit, la asta s-a priceput majka mea, cel mai bine.
În ultimul an, s-a simţit rău tot mai des. Când rămâneam singure, muma şi mereu Niko, nepoata preferată, mă chema pe pat lângă ea : ” săăă, duşie, muma, acuşi mă duc, mă duc în Ceruri… să nu-ţi fie frică, nu te lasă muma singură… ” zâmbea şi mă mângâia şi zâmbea şi-mi ţuca mâinile şi-mi tot repeta că mama, Zora, fata ei ” a mai dragă ” o să aibe grijă să fiu bine, mă va ajuta să-l cresc pe Zoran ” precinu lu muma, copilu lu Nicoleta me.. ”.
Şi acum, Zora, mama mea, îmi povesteşte : ” se apropia nigeia ( ruga, nedeia ) şi nu avea muma bani să ne cumpere rochii noi… deda tău Marcu, ne cumpăra ţupeli ( cipelice, pantofi ) şi ne dădea bani pentru joc, ştii tu ce făcea muma? Umplea sacul cu mere, cu pere şi pleca pe picioare până la asfalt, cu sacul în spinare. Lua o ocazie şi mergea la Oraviţa, vindea tot, se întorcea acasă seara târziu. Mâine zi, pleca la Moldova Nouă, la fel… aveam fetele ei cele mai frumoase rochii la nigeie şi era tare bucuroasă să fim în rând cu ceilalţi tineri… ”. Odată, într-o vară, ne-a lăsat singure, pe noi nepoatele ” mă duc cu treabă la Oraviţa, azi staţi la râu, aveţi grijă dă voi, vine muma dăseară.. ”. Am aflat abia în septembrie, când am plecat spre Reşiţa, mi-a pus pe-ascuns bani legaţi într-o batistă în buzunar. Mi-a şoptit la ureche ” să-ţi cumperi cărţile alea de care mi-ai spus, că tu citeşti tare frumos… ”. Fusese cu merele iar. Aşa e, mă ruga să-i citesc când n-a mai văzut bine, eu îi citeam, ea zâmbea, a preţuit şi-a respectat cartea mereu. La ea în pod, ţin minte c-am descoperit într-o ladă, cărţi vechi, a căror file mâinile ei le tot mângâiaseră şi aveau mirosul ei, le păstrase pentru noi…
S-a dus, a plecat acolo, departe, în Ceruri. Dar voi pricepeţi că eu o simt mai prezentă ca niciodată? Cum aud o vorbă a ei spusă de-un lescovicean, vreun cântec pe care muma ni-l cânta seara, oriunde văd zmeură şi ori de câte ori ajung la râu, pe malul Nerei, ori pe deal după mură, sau la sălaş… în grăgină, lângă jagod ( dud ), sau îl ascult pe Zoran : ” mamii, mai ţii minte cum mă jucam cu muma fripta şi ce mai râdeam.. ”, majka Darinka e aici. Spunea cineva în blogosferă ” cei care rămân şi după ce pleacă ”, aceia sunt Oamenii, sufletele mari, majka Darinka a plecat, dar a rămas !
acolo, departe-n căsuţa aceea micuţă,
se pogoară un Înger, mă ia de mânuţă,
şi mă duce-n grădină, îmi spune poveşti :
” să nu uiţi niciodată, să mă chemi, să-mi citeşti… ”
În doi august e Sfântul Ilie la sârbi, Hramul Bisericii Ortodoxe din Lescoviţa, e nigeia. Lipsesc câteva zile, merg cu Zoran, cu mama, cu Marco, să facem o baie-n Nera, să ne întâlnim cu neamurile de departe, să merg în grădina unde-am copilărit… să-i citesc! Majka Darinka mă aşteaptă acolo, stă-n poartă, cu mâinile streaşină la ochi, simt asta, ştiu.. Şi care cum trece pe drumul mare şi-o întreabă de vorbă, ea zâmbeşte : ” mă uit după fecilii mele, vin fecili şi copiii lor de la Răşiţa la muma… ”… Şi-o să ne cânte cika Stanko ” oj moravo tija reko, tija reko, tija reko.. ” şi ” tamo daleko.. ”, şi-o să ne-mbie mama şi tuşica Ana şi tuşica Bojana şi ceika Miliţa, cu colaci şi suc şi pivo… şi poarta o să tot scârţâie, vin gosti, că ăla nu-i număr de casă la care nu scârţâie poarta de zeci de ori de nigeie să intre gostii. Şi vin neamurile lui muma mea de la Radimna, şi neamurile lui deda meu de la Bela Crkva, poate că reuşesc să vină… căci asta-i frumos la nigeia din Lescoviţa, primitul goştilor, Nera, jocurile sârbeşti şi româneşti din sat, şi ei, bătrânii noştri dragi, ” care-au plecat dar au rămas ” şi care şi acum ne-aşteaptă în faţa căsuţelor…
Dosta. Mă duc, e musai ! Fie, vă spun, că nu-i secret şi nici ruşine să spui adevăr. Ori de câte ori mă simţea năcăjită, tristă, muma mă chema la ea şi mă ruga să-i citesc ceva. Apoi ne vorbeam noi două multe.. În câteva ore eram iar eu, zâmbet, nah. Şi majka Darinka mi-a iubit întotdeauna zâmbetul şi râsul şi i-a fost tare drag să-i fie micuţa curte plină şi să ne udăm cu vedrele cu apă.. Da, da… mi-e dor de udatul ăsta, ce ştiţi voi… Muma ştia şi.. participa ” au Doamnie, fecilor, m-aţi udat cârpa maichii… ” şi râdea şi alerga cu noi prin curte…
La Lesco cu dumneamea, ca să revin zâmbet, adică, eu…
Sibilla
P.S. Vivaldi, pentru că de mică fredonam şi majka Darinka spunea ” tare frumoasă muzika asculţi tu, Niko… Eu am studiat şi pictura, printre altele, Zoran a fost să aleagă vioara, la fel ca Marco, iar muma când venea la noi la Reşiţa se bucura tare când îi cântau violoniştii familiei. şi râdea cu noi cum se chinuiau băieţii să mă-nveţe să ţin vioara corect şi să-i mângâi corzile cu arcuşul, ieşea ce ieşea… Muzika srpsaka ne aşteaptă, acolo, la Lescoviţa, la-ntoarcere am să mai povestesc…
Sibilla
imagini preluate de pe google.ro
Antonio Vivaldi – ” La Notte ” – youtube
citat preluat de pe http://www.citapedia.ro
leo
Sibilla
Sfinxul 
Sibilla,
tu zambesti da’pe mine m-ai facut sa plang,nah…fiecare aveam o majca,mamei mele asa ii spuneau nepotii,asa vroia ea sa-i spuna,nu bunica ci majka si ginerii i-au zis asa,dar eu,noi fetele ei ii spuneam mamico…. 😦
Majka ta sa fie fericita in Ceruri! Te imbratisez si du-te si adapa-ti mintea si sufletul de la izvoare…draga mea 🙂
ApreciazăApreciază
Cat trebuie sa mai asteptam ca pe strada sa nu mai auzim fel si fel de porcarii spuse de niste dezaxati? Intra pe http://www.momentevesele.ro si citeste pamfletul in versuri “Era tot ce ne lipsea “
ApreciazăApreciază
Sa-ti fie zilele astea fericite pe care le petreci in sat. Le meriti
ApreciazăApreciază
DECLARATIE: CRISTINA URSOL A RECUNOSCUT PE SITE-UL MEU CA DANSA A FOST FATA DIN VIDEO-SEX SCANDAL IMPREUNA CU FOSTUL CONSUL ION NUICA
http://stirea.wordpress.com/2009/07/…-lady-dracula/
ApreciazăApreciază
Cind oamenii iti bat la poarta, vin in casa ta si parca ar mai vrea sa stea, la ce te poti incumeta sa faci, sa -ti ospatezi musafirii obisnuiti ai zilei? Omenia, darnicia, pentru ai nostri, intreceau saracia. Si curtile si casele fara incuietori, prezenta vecinilor, dar mai ales a copiilor, in prejma lor, la un loc, la o masa sau pe o bancuta, la umbra vreunui pom, dovedeau bunatatea, aprecierea de care se bucurau aceste fiinte dragi si simple in comportament, scoteau la iveala sufletul lor. Ce taina sa le fi unit in cuget si marinimie!? Cum frumos povestea reala a vietii o spui si la fel de frumos amintirea „mumei” o evoci, o traiesti cu familia si simti ca dinsa este in preajma, va ocroteste, e de presupus ca prezenta mumei staruie in fapte bune prin intermedierea celor pe care i-a omenit. Am trait si eu in copilarie, si mai tirziu, linga o fiinta draga, cu stari sufletesi si curatenie morala, asemanatoare , daca nu chiar la fel, cu ale „mumei” Dv. Nu am avut privilegiul sa cresc si sa ma avint in viata alaturi si ocrotit de „mume”, de „maica mare”, femei intelepte „chemate si daruite” cu intelepciune sa indrume, sa sfatuiasca blajin, cu vocea parca emotionata, nepoti si nepoate. Vremelnica a fost trecerea lor in nefiinta, una cind aveam mai putin de trei ani, iar „buna” din partea tatalui, „mama Ioana” pe care o tin bine minte, cam pe la virsta mea de cca 6 ani. Am vazut faptele „mumei” Dv. in viata mamei mele, in curtea si in sufletul ei. Traiesc prin povestea Dv. in amintirile mele, alaturi de mama, care nu mai este in viata din 2002. Binefacerile ei, la orice ceas, cu de toate, mincare, imprumuturi, sfaturi si ingrijiri si leacuri pentru diverse boli, pentru deplasari si dislocari de oase, erau multumirea sufletului ei, erau daruirea, atribuita Domnului, pentru oameni. A trait pentru ai sai, dar si pentru cei pe care i-a cunoscut, fara sa astepte recunostinta, plati sau intoarcerea serviciilor. Mama parca ar fi facut ucenicie la muma Dv. Saracia i-a insotit viata, lipsurile le-a completat prin munca, inventivitate, prin imaginatie si dorinta nespusa, in tacere, in taina, dusa pina la sacrificii.
De tinara isi punea pe umeri doua bidoane cu lapte si-l vindea la Bucuresti, „La cucoane”. Aducea acasa tot de ale gurii, dar si „toale”, imbracaminte pentru copii, pentru ai casei. Se procurau greu banii si nevoia lor era simtita mai ales pentru darile la stat, cind perceptorul venea, nenuntat, sa le incaseze. Neplata lor la timp si rautatea si sosirea perceptorului, indiferent de vreme, era prilej de plecare, de ascundere in padure a animalelor din curte vaca, cal si citeva oi, de care mama si cu mine trageam din greu, pina la adapostul padurii, unde intirziam pina noaptea tirziu. Plecarea pe nepusa masa, prilejuita de vreo sarbatoare, botez sau nunta, dupa bani, dupa procurarea lor, stirnea fantezia dar si bucuria implinirii. Padurea era darnica, avea de toate, pentru fiecare anotimp, care culese se vindeau pe putin, dar completau nevoile urgente.
Nu stiu cum de mai avea timp si pentru asa ceva, nu stiam pentru ce apela la asa ceva. Aveam sa-mi dau seama mai tirziu, munca ei era imartita intre ai ei si ceilalti care ii calcau deseori pragul casei. Multi copii erau in curtea noastra, noi copii mamei nu paraseam deseori curtea, aveam gradina mare, cu teren de pascut, cu pomi fructiferi, si padurea era in apropiere. Vara era un prilej de parasire a curtii. De caldura fugeam la Arges, la cca 1-2 km, si ne balaceam in apa curgatoare si verde, stravezie, limpede si binefacatoare. Tot aici spalam si vaca si iapa. Dupa ce le spalam pe ele continuam balaceala, in prajma celor mai mari, care tot timpul se tineau de sotii. Camasa fetelor se lipea de corp si le trada formele, prilej pentru cei mari sa glumeasca.
Placinta de dovleac era placerea din toamna si din iarna pentru autoinvitatii zilnici. Era de ajuns, si pentru ai casei, mai ales pentru copii, care eram multi, dar si pentru partenerii nostri de joaca, vecini, si nu numai. Clatitele aveau savoarea lor, cind nu mai era dovleac sau brinza destula pentru placinta. Clatite cu dulceata si flori de salcim prajite odata cu compozitia de clatita.
M-am bucurat sa stiu, sa aflu ce radacini si mosteniri ai. Nu ma indoiesc ca muma a lasat suficient de mult mostenire. Cu virf si indesat, a mai lasat si invataturile cintecului si doinelor din vremuri, transmise de bunii locului. Lumea mare, intinsa pe suprafete mari, are oameni atit de comuni in trairi si obiceiuri, dar mai cu seama cind ei traiesc cu teama si cu speranta Domnului. Slavita-I fie prezenta si Voia si Cuvintul. Amin!
Am citit tot. Imnul tarii este un prilej de a te gindi la trecut. Autorul, cunoscator al istoriei, se revolta impotriva semenilor, a indolentei, a nevolniciei statornicite cu timpul, dupa trecerea vremurilor inaintasilor cu nume mari amintite. Nu este un imn al bucuriei. Este imnul durerii pentru ajungerea la limita rabdarilor si aproape de lasitate. Este un indemn pentru generatiile nenascute, pentru schimbarea jugului cu lupta libertatii. Rastalmacirea nu are loc, nu are coordonate, nu poate fi presupusa. Imnul are directii si sensuri, dirijeaza, coordoneaza. Ipocritii sa stea in banca lor. Ei nu pot plinge cu lacrimi cind imnul tarii se intoneaza in semn de pretuire, pentru ins si pentru neam. Emotia si tresarirea intonarii imnului tarii nu pot fi citite pe figura vinzatorilor, asupritorilor acestui neam. Pentru falsitatea afisata ca patriotism sa-I bata Dumnezeu, cu blindetea lui. Cind rostesti „Tata-L nostru…”, imagineaza si rostirea imnului tarii. Daca nu, fa din imn o rugaciune pentru tara si Dumnezeul ei ! Sportivii au acest dar, ei simt si traiesc pentru tara. Au toata admiratia mea. Am lacrimat si eu odata cu ei, in multe ocazii. Ei merita pretuire. De doua ori , pentru efoturile lor si pentru tara lor. Sa auzim de bine, cum ne-ai obisnuit.
pastel.
ApreciazăApreciază
Mi-a venit, asa pe nepusa masa, sa ma pierd in amintiri, sa tin isonul bucuriilor si suferintelor imaginabile pe doua meleaguri indepartate, cu doua femei deosebite. Amintirea lor e continuarea bunatatii lor pentru noi care mai traim si le-am cunoscut. Sa nu fii singura in curtea cu poarta care scirtia…Calatoria in trecut, pe poteci de bunatate, bucurii si suferinte…
Singuratatea nu-i mereu binevenita… Constientizarea ei, incepe sa adune, sa insumeze anii si urmarile…
Apropie viata de vesnicie… Si, si…batrinetea e de vina!
Salutari. pastel
ApreciazăApreciază
DIN SCRISOAREA UNEI BATRINE
O, lasa-ti obiceiul de-a rascoli in scrum
Prilejuri de durere in biata cale-a vietii,-
Ci scalda-ti ochii limpezi in roua diminetii,
Si nu -ntreba tarina de urmele din drum…
E vitrega tarina si sfatul ei aman,-
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor plins pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vietii, la toti, si dor si jale
Si drumul fiecarui e rabojit pe-un plan,
In care-s insemnate, cu ape si poteci,
Si dragostea si ura si mila si pacatul,
Pin-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Si mutul semn al crucii din linistea de veci…
O, sint, de buna seama, si lacrimi in noroi,
Caci lacrima ni-i birul cel mai de seama-al vietii,-
Si jalea si amarul vor fi de veci drumetii
Cei nelipsiti, din calea oricarui dintre noi…
De-aceea vezi tu uita cit poti cu ochi senini,-
Ca-i mare mingiierea in biata cale-a vietii
Sa poti vedea si-n picla si-n roua diminetii,
Un rost, in fata carui nu poti sa nu te-nchini.
(ELENA FARAGO)
Si-nfrintura asta, de timp lasat la vatra,
Clipa dupa clipa in adincuri vesnic curge,
Nisipul fire, in ape stravezii e piatra,
Masoara timpul, il comprima, il constringe.
Trimis si sol al pacii, in confruntare,
Viata trista, la liman de chin, se fringe,
Grea misiune in lupta cu secundele viitoare,
Sa porti drapelul tarii, stropit cu al tau singe.
Asteptind sa treaca si cea din urma clipa
Aduni pamintul in pumni, sfirsind curind, si-n pripa.
Ramine voia ta, si tarina tarii tale,
Darul tau de ostean, simboluri vesnice, vitale.
pastel
ApreciazăApreciază
Vă mulţumesc frumos, vouă, tuturor, pentru vizită şi gândurile de suflet ! Da, am revenit, cu zâmbet şi lacrimă laolaltă la ” purtător ”, dar… EU 🙂
@Elisa,
Hvala lepo, sestro !
Am ” adăpat ” sufletul, atât cât să pot tresări zbor iarăşi… sunt lacrimă şi zâmbet, dar sunt şi tot eu, majka Darinka a dorit să-i citesc şi-am citit în grăgina copilăriei….
Aveam nevoie de ” aer ”, de fărâmele licăr de Lumină, de zâmbetul Lescoviţei, de joaca cu nepoţeii mei : Zlatko, Jaklina, Svezdana, Sladzean, Marco , băieţelul meu Zoran… faini au fost, ai fi zis că ei sunt cei mari şi eu aia micuţă 🙂
Ţie Elisa, cu mult drag :
Leagăn pentru toată copilăria
Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Te-asteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.
Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
Nici nu e bine tu să le şti,
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii.
Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
Tu pâinea asta o muşti firesc,
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc.
Trupul tau fraged ca un mesteacăn
Să se îndoaie galeş în somn,
Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn.
La geam lumina lunii ţi-o scapăr
Luminii tale să-i dau ecou,
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.
Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tai sunt vii
Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Să crezi că pururea ei vor trăi.
Mama şi tata ţie-ţi vor face
Leagăn de stele şi de ninsori,
Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Să ai lumina la ursitori.
Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi viseaza bunul tău vis,
Că-n vise viaţa este eternă,
Visul e lumea ce eu ţi-am promis.
Pat de rachită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Pentru copilul care răsare
Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.
Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te asteaptă numai să creşti.
Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.
( Adrian Păunescu )
http://www.you-tube.ro/copilarie-casuta-din-padure-junior-v180303.html
😉 🙂
calde îmbrăţişări, drago,
Sibilla
@Preda Iulian,
Bun venit pe Sfinx. Voi citi cu siguranţă. Mulţumesc pentru link.
respecte,
Sibilla
@codeus41,
Danke, druje Cody.
Sigur că merit, au nu-s io mala sibilina, paşnică, inofensivă şi drugarica tvoja… 😉 :))
zâmbete şi bucurii, împliniri ţie, Cody,
Sibilla
@Ovidiu,
Promit să citesc, am de recuperat la tine ceva articole, dar, am revenit, voi fi la zi 🙂
numai bine, Ovidiu, calde îmbrăţişări,
Sibilla
@Pastel,
Mă bucură tare să împărtăşim şi astfel de fărâme de suflet, de mizeriile politichiei mioritice ne cam acrim şi zâmbetul copilăriei ne redă aripe…
Un mic dar, unui prieten de suflet :
Făcătorii de case
Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,
Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideste-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Tărână e şi viaţa mea e groapa
Lângă-nălţarea lujerului meu.
( Adrian Păunescu )
respecte şi preţuire,
Sibilla
ApreciazăApreciază