Orgoliu, prostie sau ticalosie ?

– articol preluat de pe blogul Gabrielei Savitsky –

Acum cinci ani, printr-un concurs de împrejurări oarecare, am întâlnit o femeie. Era atât de suavă şi de drăgălaşă încât mi s-a părut neverosimilă. Deşi motivul pentru care ne aflam împreună, mai multe oficialităţi, era unul care-o punea într-o lumină murdară, pur şi simplu nu mi-a venit să cred că e rău intenţionată în cauza respectivă şi am hotărât în mintea mea s-o absolv de orice suspiciune.

O să explic altădată, poate, pe larg, despre ce situaţie e vorba. Imediat după acea împrejurare, am părăsit postul în care mă aflam. Am uitat de femeia cu chip de îngeraş cu gene de mătase şi cu vocea plăcută şi condescendentă – ca o şoaptă – şi am intrat în plasa grijilor mele. La o vreme, mi s-a oferit posibilitatea să lucrez cu ea. Eu am făcut alegerea – avusesem şi o altă variantă – cu gândul chiar la imaginea din amintirea mea. M-am prezentat la biroul ei. Am simţit, de pe holuri, un aer rece şi respingător. Şi un miros pe care nu puteam să-l definesc. Am aflat peste câteva luni ce înseamnă: mirosea a frică, a teroare. Am stat faţă în faţă. Mi s-a părut destul de amabilă, poate un pic cam oficială. Am alungat impresia de răceală aşa cum ai alunga o muscă bâzâitoare. Am încercat să înţeleg cum se poate lucra optim cu această fiinţă. Mărturisesc că logica mea e una înceată, bazată pe analiza multor factori. Şi că nu pun prea mare preţ pe intuiţie, deşi ea funcţionează. Mi-a dat câteva sarcini, le-am făcut cât de repede şi cât de bine am putut. În urma unei discuţii mi-am dat seama că viziunea noastră despre sistemul instituţional de protecţie a copilului diferă ca de la pământ la cer. N-aş putea să vă spun exact în care punct se despărţea, dar era o prăpastie. Eu credeam atunci şi cred şi acum că e nevoie de o inimă caldă, de empatie cu orice sărman aflat în dificultate, ea credea mai degrabă în “profesionalizare”, în detaşare şi un soi de privire de sus.

Mi-a trebuit mult timp să înţeleg ce înţeleg cei din sistem prin “profesionalizare”. Înseamnă osificarea afectelor până la pierderea sufletului. Înseamnă să oferi unui copil instituţionalizat texte de lege, să te baricadezi după o pădure de semne, să îi arunci sub nas un braţ de paie şi să-i aşterni o rogojină să aibă unde să doarmă. Am înţeles că aceşti copii şi sărmanii care au nevoie de sprijin, îndrumare, ajutor, căldură, dragoste, sunt doar un pretext pentru nişte posturi şi pentru nişte oameni. Am înţeles, încet – încet, că nimănui nu-i pasă de fapt de aceste fiinţe, sunt doar nişte dosare, nişte numere în statistică, şi justificarea salariului. Cei cărora le pasă îşi schimbă rapid optica, altfel, sunt ejectaţi.

Încet – încet am priceput că nu pot să fac nimic să schimb mentalitatea acestor colegi şi că tot ce atinge această femeie se trasformă în răceală şi dispreţ. Maniera ei de lucru, umilirea sistematică a angajaţilor (în particular chiar mi-a mărturisit că toţi sunt nişte tâmpiţi, pilele lui Cutare şi ale lui Cutare şi că nici nu are cu cine să lucreze) care din pricina teroarei nu mai erau în stare să gândească, erau nişte bieţi roboţi paralizaţi de frică, maniera discreţionară de a acorda salarii cui dorea, cum dorea, salarii de merit cui dorea, când dorea şi alte avantaje celor plăcuţi chipului ei m-au făcut să înţeleg, într-un sfârşit, cine este îngeraşul cu chip suav. Erorile ei decizionale erau (şi sunt) aruncate în sarcina câte unui angajat, ea ştie tot, ea stăpâneşte tot, ea are drept de viaţă şi de moarte.

În mijlocul democraţiei de care facem cu toţii caz, democraţie pentru care şi eu mi-am riscat viaţa şi libertatea în 1989, există o citadelă. O citadelă a dictaturii dusă la absurd. Citadela lu’ Duaamna” cum îi spun cu toţii de parcă ar fi învăţătoarea sau educatoarea şi noi am fi cu toţii copii mici.

Animozitatea dintre mine şi “îngeraş” a atins apogeul, după câteva discuţii în contradictoriu. Într-o situaţie extrem de gravă. Poate voi reveni cu o altă postare care să descuie sipetul acela. Între mărturisirile unor minore aflate sub măsură de protecţie şi puterea rudeniilor de sânge mai prost, a câştigat, evident, clanul. Copiii aceştia nu contează pentru nimeni, poate pentru statistici. N-au niciun cuvânt, n-au nimic. Sunt la îndemâna sistemului, să-i manipuleze, să-i facă versatili şi alunecoşi, buni de folosit pentru orice.

Această femeie a ales, între lacrimile unor copile nenorocite şi răgetele analfabete ale nepotului şefului ei, răgetele. Şi nu numai ea. Întregul sistem s-a făcut ghem, deşi declaraţiile circulau în copie prin întreaga instituţie, deşi cu toţii le citeau cu ochi lucitori pentru că erau pline de picanterii, de “lucruri interzise” pe care fetele acelea nu le-au mai putut suporta, întregul sistem s-a blindat de partea “Duaamnei”.

Deşi toţi ştiau sau bănuiau că eu şi Sibilla avem dreptate, că fetele care au dat declaraţii nu mint, deşi cu toţii ştiau că e un moment bun să tragem linie şi s-o luăm de la capăt într-un mod onest şi deschis, chipul îngeresc a mai dat o lovitură. Genele ei de mătase şi lacrimile de gheaţă au învins, încă o dată înmuind inima credulă a mai-marilor.

M-a mutat – m-a exilat – într-un alt serviciu al direcţiei, cu un salariu de nimic, cu contract pe durată determinată, interzicând tuturor angajaţilor să vorbească cu mine. M-am mutat într-un alt serviciu. Iarna, nervii, lacrimile, vinovăţia pe care o simt şi acum faţă de fetele acelea care, după ce s-a stins scandalul, au fost scoase în stradă – toate acestea au culminat cu infarctul.

Cum “îngeraşul” nu m-a mai avut în obiectiv multă vreme, uitasem şi de existenţa lui… M-am întristat când i-a fost arestat soţul. M-am întristat pentru că paharul cu care a dat atâţia ani dispreţuind şi sfindând, umilind şi călcând în picioare oameni, s-a întors la ea. În chipul acesta teribil. Să o aşeze singură, fără pavăză şi sprijin, în faţa lumii.

Astăzi, de dimineaţă, intră în biroul meu care-i un fel de peşteră, pentru că din tavan curge apă de la duşurile situate deasupra, un coleg, şeful centrului. Cu faţa congestionată, mă anunţă că “Duaamna” i-a dat dispoziţie să-mi taie cablul de internet. “Harşt!” cu cutterul, l-a tăiat. Mai îngaimă şi ceva de calculator, dar laptopul este al meu. Altfel…

Le adună pe colegele mele într-o şedinţă şi le ordonă să nu îmi permită accesul la internet la computerele lor. Şi, dacă apare Sibilla la uşa Centrului, să-l anunţe imediat şi el să cheme gardianul. Sibilla e colega mea, tot în cadrul direcţiei, deci nu e o persoană străină. Este în sistem de 17 ani, a “prins” adopţiile internaţionale, ştie întreaga istorie a sistemului. Are documente, pentru că a fost prevăzătoare şi şi-a făcut copii xerox. Deci ea este “duşmanul de clasă”… Nu mai înţeleg nimic. Nu ştiu ce să fac, să râd sau să mă duc peste careva, să fac scandal.Sunt totuşi, o colerică atipică. Numai să nu mă stârneşti. Am fost de câteva ori la preşedintele Consiliului Judeţean şi tot de atâtea ori preşedintele ne-a asigurat – oarecum nesigur, încurcat şi iritat – că o să ia măsuri.

Sigurele măsuri sunt… salariul de mizerie, hărţuirea morală, presiunile de tot felul, ameninţările, citarea Sibillei în comitete şi comiţii ca un infractor, diminuarea abuzivă a salariului ei cu 10% după ce a ţinut sistemul în spinare ani de zile, uitând că mai are şi casă şi familie… Sunt angajată în această bolgie otrăvită din 2005 şi nu mi s-au acordat măririle de salariu conforme cu legislaţia muncii, la 6 luni, la un an, la 2 ani. În timp ce unii au trecut ca Făt Frumos dându-se peste cap de trei ori, de la nivelul de debutant la consilier IA, la excepţional, într-un timp record, deşi sunt quasi-analfabeţi, eu am salariul de 820 de roni. E n-am mai înaintat de la angajare. Ce contează legile? Cui îi pasă de ele? Ele sunt făcute doar pentru unii. Pentru cei care le mânuiesc.

Deci: am încercat să schimb acest sistem, crezând, la început că se poate cu entuziasm, credinţa în bine, puţin umor, mult suflet.

Nimic.

Am încercat să îi dau dreptate” îngeraşului” şi să reuşesc să văd situaţia prin ochii “lui”; mai rămân lucruri asupra cărora nu pot fi de acord.

Am încercat să mă opun sistemului prin neparticipare, ignorând deciziile aberante, prin nemişcare. Am încercat să fiu o piatră de care, oricine se va poticni, lovindu-se, să înţeleagă că atunci când vrei ceva cu adevărat, nici dacă-ţi pierzi viaţa nu e prea mult. M-am gândit să plec de multe ori dar ar fi însemnat că am capitulat şi că sistemul are dreptate. Aşa că eu o să sting lumina, vă asigur. Celor care se întreabă de ce n-am plecat le răspund acum: pentru că am vrut să dovedesc că se poate supravieţui cu coloana vertebrală dreaptă şi că poţi să sfidezi aberaţiile unui sistem privindu-i în ochi, ironic, pe executanţi. Sunt dovada vie că se poate. Dacă mai mulţi ar avea curaj, am putea reconfigura domeniul.

În 5 ani nu aţi înţeles cine sunt şi câtă putere am: să tac, să ascult, să nu vorbesc mai mult decât trebuie, să aştept, să nu consimt la nedreptăţi, să mă opun ignorându-vă.

Am ignorat-o şi chiar m-am rugat, uneori, pentru ea s-o lumineze Dumnezeu şi să o ierte pentru că nu ştie ce face.

A început iar războiul. De data asta, Ana dragă, să ştii că nu mai fac infarct.

Dintr-o joacă, din pură fantezie, am scris Povestea Filomelei Pizdrintz şi aşa cum am scris s-a întâmplat. Dacă scrii, chiar se întâmplă. Cuvântul îşi cheamă realitatea.

Trezeşte-te.

sursa : http://gabrielasavitsky.wordpress.com/
http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/