Doini-m-aş şi n-am cui..

A fost o dată ca niciodată, au fost zile şi nopţi de poveste în care ea, mămăliga, a aflat că poate exploda mai teribil ca tientiul. Au fost zile şi nopţi în care ei, copiii Măreţului Conducător, au visat că pot trăi liber într-o ţară liberă, preferând mai degrabă îmbrăţişarea morţii decât trezirea dintr-acest vis frumos într-aceeaşi mizeră temniţă a conştiinţelor.

Şi-n poveste a intervenit un Oracol, zis din Dămăroaia, ce a propovăduit că drumul spre democraţie, spre visul frumos visat într-o noapte de iarnă, nu-i cale de şapte poşte, ori peste nouă mări şi nouă ţări ca-n poveştile copilăriei, ci tumna de douăzeci de ani.

Asta se-ntâmpla cam la vremea când într-o fărămiţată infantilă clasă politică s-a iscat ceea ce o diabolică propagandă anti-românească avea să numească monstruoasa coaliţie, ori patrulaterul roşu, la vremea când forţele naţionaliste şi de stânga s-au unit pentru a guverna o ţară adusă pe marginea prăpastiei de aventurieri aflaţi la capătul dintâi al lanţului trofic al trădării la românii post-decembrişti – Petre Roman, alias „Petrică eşti cel mai bun” , şi Theodor Stolojan, alias „dragă Stolo”.

De-atunci, trădările s-au tot înşirat pe mosorul ce-a devenit el, rumânul bun de talpa ţării, până când, iată, fuiorul-funie i-a ajuns tumna la gât, gata să-i ia ultima suflare a speranţei în ceasul al doisprezecelea al sorocului de douăzeci de ani spre democraţie. A fost ziua în care, în şirul parcă fără de sfârşit al trădărilor la români, ce s-a împletit atât de intim cu şirul marilor conducători ai neamului românesc (iară mari nu de puţine ori nu a însemnat că au fost şi priviţi ca atare la scara vieţii celor ocârmuiţi, ci mai degrabă la scara istoriei!) – Burebista – Decebal – Ţepeş – Mihai Viteazu – Tudor din Vladimiri – Cuza Vodă – Ion Antonescu şi nu puţini alţii ce au plătit cu viaţa lor pustiul de bine de-au vrut a-l face propriului popor, s-a mai adăugat o victimă: speranţa românilor că, la capătul celor douăzeci de ani, vor afla libertatea de a trăi demni în ţara lor. Dar vai, ce se vede acum în zarea sorocului proorocit? Chipul rânjit al lui Paiaţă-vodă, urmaşul epigon al lui Ceauşescu în galeria dictatorilor români ce, după ce şi-a făcut trepte spre mărire din „Petrică eşti cel mai bun”, din peneţei, din „dragă Stolo”, din purei, din peremei, a pus ultima piatră la temelia statuii noului Cel mai Iubit Fiu al Poporului: pesedeii.

Dumnezeu să-i ierte, că nu ştiu ce fac…

Iară nouă, urmaşilor păstorilor Mioriţei, să ne dea Doamne-Doamne, puterea de-a mai doini după cum învăţatu-ne-a Eminescul:

DOINA

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos la vale
Şi-au făcut duşmanii cale;
Din Sătmar pâna ‘n Săcele
Numai vaduri ca acèle.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg duşmanii în puhoiu
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinatate.
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a îndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Atât i-a mai rămas baciului cu fluieraş de soc,

Leo